Mi-am depășit, cu blândețe, limitele

IMG_2153 (3)

Acum câteva zile am trăit niște clipe de o fericire aparte. Am parcurs primul semimaraton din viața mea. A fost o experiență unică, pe care mi-o doream de foarte multă vreme și de care îmi voi aminti cu siguranță toată viața…

Povestea începuturilor e una dintre cele mai simple, dar cu atât mai specială. O persoană foarte dragă mie, căreia îi voi fi recunoscătoare toată viața, m-a ajutat să descopăr această minunată nebunie, care a devenit în scurt timp una dintre pasiunile mele de suflet.

Puțină lume știe că începutul de an nu a fost tocmai prietenos cu mine. Într-o seară de ianuarie aveam să fiu implicată într-un accident rutier care m-a obligat să renunț o vreme la alergare. Nu m-am lăsat intimidată. Am decis ca după ce o să îmi reintru în formă să particip la acest eveniment. Unicul obiectiv pe care mi l-am stabilit atunci a fost să trec linia de sosire, indiferent de timpul pe care îl voi realiza. Rezultatele oficiale au reușit să mă surprindă, însă, în cel mai plăcut mod cu putință…

Nu cred că exagerez cu nimic când afirm că alergarea mi-a schimbat viața și m-a ajutat să trec de-a lungul timpului peste perioadele mai puțin bune, pe care le avem de parcurs cu toții, din când în când.

Iubesc să alerg. Cred că e relativ simplu să îți găsești o pasiune, însă adevărata provocare vine din perseverență și din determinarea de a nu renunța la ea, odată ce ai găsit-o. Nu mi-am ales tocmai cel mai comod hobby, pentru că e nevoie de ceva voință să susții un asemenea tip de efort preț de kilometri buni, când ai putea la fel de bine să nu o faci… Confortul bate de cele mai multe ori efortul…

Acelea au fost, pentru mine, limitele cel mai greu de depășit. Dar am devenit de-a lungul timpului expertă în utilizarea celor mai bune strategii de a-mi ”păcăli” mintea atunci când încearcă să mă saboteze. Pentru că pe termen lung te confrunți și cu astfel de situații.

Așa că nu am lăsat nimic să se pună între mine și visul de a alerga primul semimaraton. Am realizat imediat ce am trecut linia de sosire că e imposibil să rămână și ultimul…

Pentru acea zi și pentru sentimentul de nedescris pe care l-am trăit m-am antrenat cu foarte multă seriozitate. Nu mi-am dorit ca această competiție să fie un chin, ci o bucurie. Pentru mine exact așa a fost.

Am alergat de-a lungul unei veri toride, cu nopți aproape la fel de fierbinți ca și zilele, am alergat prin ploaie, pe vânt, în momentele în care simțeam că nu mai pot sau când eram nerăbdătoare să fac asta și era singurul lucru pe care mi-l doream.

Am renunțat o vreme, cu inima ușoară, la petreceri și tocuri, am mâncat adecvat, am ascultat cu conștiinciozitate de elev silitor sfaturile și îndrumările profesioniștilor, mi-am schimbat programul de odihnă și am avut mare grijă de mine. Corpul meu îmi răsplătește înzecit respectul pe care am învățat să i-l acord.

Am alergat cu griji în minte sau cu un zâmbet pe buze, cu febră sau cu inima ușoară, seara târziu sau dimineața devreme, cu noaptea în cap, singură pe străzile pustii. Am alergat în natură departe de zgomotul orașului sau pe marginea unor străzi aglomerate. De-a lungul celor câteva sute de kilometri parcurși pentru acest semimaraton și a celor câteva mii care s-au adunat în toți anii de când alerg, am trecut pe lângă priviri surpinse, zâmbitoare, admirative.

Pasiunea mea pentru alergare m-a ajutat să mă cunosc mai bine, să îmi înțeleg limitele și să îmi doresc să le desenez contururile din ce în ce mai încolo. Să fac pași tot mai departe de zona mea de confort. Dar totodată m-a învățat să mă bucur de tot ceea ce sunt și de tot ceea ce am. Sunt oameni care nu au privilegiul de a umbla, măcar…

Însă nu am încercat niciodată să îmi depășesc limitele cu înverșunare, cu duritate, ci doar cu multă voință, care se poate antrena și ea. M-am împrietenit cu ele și am fost mereu de aceeași parte a baricadei cu mine. Nu am luptat împotriva mea, pentru că nu cred în soiul acesta de reușite. La un moment dat, într-un fel sau altul, ele te costă. Îmi place să cred că fac echipă bună cu mine…

A fost esențial să învăț să îmi pun mintea pe ”silent” și să mă bucur de fiecare respirație, de fiecare moment în care piciorul atinge asfaltul, de fiecare frunză din copacii pe lângă care am trecut de atâtea ori și pe care i-am văzut de-a lungul atâtor anotimpuri…

Visurile devin inconsistente dacă nu facem nimic în privința lor, așa că eu mă străduiesc să le iau pe ale mele în serios. Nu știu câtă lume va crede când spun că am alergat 21 de kilometri pe o ploaie torențială cu o mare bucurie în suflet. Dar așa este. Pentru că faptul că am ales să muncesc pentru îndeplinirea acestui obiectiv și-a spus cuvântul. Așa se face că nu am simțit nicio clipă sentimentul de greutate și nu am resimțit ca pe o corvoadă o asemenea distanță, descurajantă pentru unii. Pentru ca totul devine diferit atunci când pui și niște suflet în lucrurile pe care le faci.

Am reușit să îmi înving cu blândețe limitele preț de 21 de kilometri. 21 de kilometri frumoși la capătul cărora am mai învățat câteva lucruri despre mine…

Sentimentul minunat pe care l-am trăit nu se poate sub nicio formă calcula în kilometri parcurși sau în timp măsurat fidel cu un cronometru. Ci în bucuria de a face ceea ce îți place și în bătăi de inimă nebune atunci când realizezi că între tine și unul dintre visurile tale mai stau doar câțiva metri. Și mai e ceva ce te trădează: zâmbetul ce se insinuează pe fața ta și care refuză să te părăsească zile bune după ce ai trecut linia de sosire.

Și am mai învățat încă un lucru din această experiență: că un vis nu vine niciodată singur. Odată îndeplinit, naște alte și alte obiective mai îndrăznețe, mai neașteptate, pentru realizarea cărora abia aștept să mă apuc de treabă…

 

 

 

 

 

 

 

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>