The easy way…

 

image

Ni se întâmplă adesea, într-o lume a hipervitezei, în care abia ne mai auzim gândurile, să ne dorim multe lucruri, să ni le dorim repede şi bine şi, dacă se poate, chiar în clipa asta. E cumva natural şi e departe de a fi condamnabil. Devenind conştienţi de trecerea timpului, vrem să gustăm din cât mai multe, să încercăm de toate. Vrem să facem şi să fim totul. Imposibil.

Iar când suntem puşi în situaţia de a alege, tentaţia de a trata lucrurile în mod superficial, de a le face de jumătate sau de a apela la scurtături care teoretic garantează acelaşi rezultat, dar cu infinit mai puţin efort, devine aproape irezistibilă…

Şi pentru că presiunile actuale devin din ce în ce mai accentuate, unii pur şi simplu cedează şi renunţă când li se pare că drumul înspre un obiectiv e prea lung şi când nu îi întrezăresc capătul. Alţii, însă, vrând să obţină mai devreme ce îşi doresc, vor opta întotdeauna pentru scurtături. Care, cel mai adesea, nu îi vor duce la destinaţie.

Drumul cel mai scurt poate să reprezinte, pe termen la fel de scurt, varianta ideală. Însă nu va rezista niciodată probei timpului. Trişând în construirea unor lucruri cu sens, durabile, furăm de fapt din propriile buzunare, fericiţi de o captură despre care nu ştim că ne-am sustras-o chiar nouă.

„Economisind” timp, furăm din propria cunoaştere, din propria devenire, cheltuindu-l apoi pe reconstruirea a ceea ce trebuia să fie gândit în mod trainic de la bun început. Asta dacă se mai iveşte ocazia…

Pentru că lucrurile viabile au nevoie de fundamente solide, capabile să susţină tot ceea ce le va urma. Iar când fundaţia e compromisă, pe ce fel de edificiu vom putea conta la sfârşit? Angajând cel mai nepriceput proiectant, nu economisim nimic, ci compromitem iremediabil rezultatul. Exact aşa este şi în viaţă. Şi, cel mai grav, nu prea mai ai ce să retuşezi la sfârşit, decât dacă o iei de la capăt.

Cred că e nevoie de o altfel de raportare la efort. Cred că trebuie să înţelegem că efortul necesar nu e un sacrificiu din partea noastră, pe care îl acceptăm uneori atât de greu, ci mai degrabă un serviciu pe care ni-l facem şi pentru care ne vom mulţumi mai târziu. Poate acum nu îi înţelegem pe deplin utilitatea. Dar îi vom simţi savoarea odată cu gustul reuşitei.

E nevoie să fim mai rezistenţi la efort. Şi să dăm dovadă de o disponibilitate mai mare în asumarea lui. Pentru că din cauza asta suntem tentaţi să alegem scurtăturile. Nu doar din economie de timp, ci mai ales din „economie” de osteneală. La care nu prea suntem dispuşi, deşi ne dorim cu tot dinadinsul să ne atingem scopurile, omiţând pe alocuri regulile jocului. Succesul în atingerea unui obiectiv e aproape întotdeauna corelat cu efortul pe care decidem să îl depunem. Vom obţine efecte pe atât de mari pe cât a fost efortul pe care l-am investit.

Iar acesta nu trebuie sub nicio formă să semene a corvoadă, ci să însemne o muncă asumată, direcţionată înspre un scop formulat în cel mai realist mod cu putinţă. Care să ne reprezinte şi a cărui realizare să ne împlinească. La care să nu ne dorim să ajungem peste noapte, când nu am fi cu adevărat pregătiţi nici să îl înţelegem, nici să îi apreciem valoarea. O creştere sănătoasă nu înseamnă a ajunge la destinaţie pe orice căi, ci parcurgerea fiecărui pas.

Arzând etape poţi să dai foc exact treptei care te susţine. Şi nu ai de unde să ştii dacă dincolo de ea vor mai fi sau nu altele pe care să te refugiezi.

The easy way is not always a way. It can sometimes be an exit…

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>