Mărginiri

image

Îmi treceau deunăzi prin minte miile de momente în care nu am apreciat nici cu cuvintele, nici cu sufletul tot ceea ce viaţa s-a hotărât, graţie unui algoritm necunoscut, să îmi ofere. Apoi am deschis larg ochii şi am privit în jur. Pare că am cam uitat cu determinare să trăim, dar am învăţat, în schimb, să alergăm. Alergăm înspre bucurii iluzorii, înspre lucruri, nu înspre emoţii, dar mai ales alergăm cât mai departe de noi.

Parcă nici nu mai avem curajul să ne privim în ochi. Pentru că îndepărtarea de noi înşine, într-o lume care ameninţă să ne lase în urmă în slalomul ei nebun, ne-a învăţat să fim mai trişti, mai goi, mai reci şi, prea adesea, mai îndârjiţi.

Am învăţat să trişăm, să credem că eşecul altuia e de fapt succesul nostru, să criticăm nu pentru a construi, ci doar pentru a ne demonstra nouă că suntem pertinenţi, nu limitaţi, proiectându-ne toate mărginirile asupra celorlalţi şi aşteptând, eventual, şi urale din partea celor care asistă. Şi care, la fel ca şi noi, nu de ceea ce poartă în ei sunt în primă instanţă preocupaţi, ci întotdeauna de alţii…

Am învăţat să optăm pentru tristeţe, când avem mii de motive să ne scoatem zâmbetele de pe unde le-am abandonat, am învăţat cu aceeaşi conştiinciozitate să ne facem griji, să ne temem, să renunţăm. Într-o lume a viitorului am învăţat să privim cu teamă spre viitor.

Am mai învăţat că unele lucruri sunt prea grele, prea improbabile, „prea imposibile”, am învăţat cu o repeziciune alarmantă să decidem că negrul e mai vizibil decât tonurile luminoase şi că atacul poate fi o metodă defensivă de foarte mare ajutor.

Nu ne-am gândit, în schimb, la efecte… nici poveste! Dar ele există. În funcţie de structura lăuntrică a celui înspre care sunt aruncate, cuvintele pot naşte teamă, pot doar să işte întrebări sau, mai grav, pot să ucidă visuri. Cel mai adesea ele pot răni… Rareori astfel de cuvinte pot naşte din ele însele ceva firesc.

Câtă dreptate avea Bukowski când spunea, atât de inspirat, să nu ucidem cu vorbele ceea ce am creat cu liniştea… Aş adăuga că nu e bine să zădărniceşti cu propriile mărginiri ceea ce un alt suflet, mai frumos decât e al tău în clipa aceea, încearcă să construiască din el însuşi. Cel mai trist e că toate aceste neputinţe de a fi generoşi, se întorc, până la urmă, tot înspre noi…

Însă nu vreau să cred că aşa suntem noi. Cred cu îndrăzneală că fiecare e în mod esenţial bun. Şi că niciun gest din lume nu se derulează fiind lipsit de o motivaţie. Pe unii oameni îi instigă teama, pe alţii îi marchează atât de mult propriile nefericiri, încât decid să-i facă şi pe alţii să le simtă, alţii cred, datorită unor stranii convingeri interioare că nu are rost să fie buni, iar unii sunt pur şi simplu prea ignoranţi şi prea autosuficienţi ca să le pese de asta.

Eu cred că natura umană e, în forma ei pură, pozitivă. Şi că am avea atât de multe de învăţat de la cei din jurul nostru dacă am avea înţelepciunea să recunoaştem că au, poate, calităţi care nouă ne lipsesc. Că da, putem să renunţăm măcar din când în când la orgoliu pentru a privi cu limpezime la tot ce e profund şi valoros în jur. Că trebuie, cel puţin faţă de noi înşine, să admitem atunci când greşim şi că a ne asuma „datoria” de a trăi frumos înseamnă a conştientiza că nu doar destinaţia e importantă, ci mai ales modul în care înţelegem să ne îndreptăm spre ea…

Sunt sigură că în ciuda oricăror dificultăţi, nu am schimba viaţa noastră pe nicio alta care de departe pare mai de poveste şi pe care lumina pică mai cald de la distanţă. Să o trăim înţelept şi senin pe a noastră şi să încercăm să aflăm mai degrabă cum putem construi, cum putem ajuta şi cât de mult bine putem răspândi în vieţile celor din jur.

Acelaşi bine care ne-am dori să ni se întoarcă…

 

sursă foto: hdwallpapersfame.com

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>