De viață…

image Incertitudinea delicioasă a vieții. Să nu știi niciodată ce va urma. Să lași viața să facă jocurile, nu ca urmare a unei opțiuni, ci ca unică opțiune. Să nu ai pretenția că ai putea schimba ceva, indiferent ce ți-ar fi rezervat.

Singura persoană pe care poți încerca să o transformi ești chiar tu. Mai bun decât ieri și mai puțin bun decât mâine. Și tot așa…

Ar mai fi, însă, un lucru pe care-l poți schimba, care aruncă lucrurile într-o lumină dramatic diferită: modul în care reacționezi la provocările pe care ți le lansează, mai brutal sau mai elegant, viața.

Permite-i acesteia ca de fiecare dată când împarte cărțile, înaintea unei partide noi, să-ți pună în față toate lucrurile și persoanele de care ai nevoie.

Crede-mă că o va face într-un moment cum nu se poate mai potrivit. Știe mai bine ca oricine nu doar de ce anume ai nevoie, ci și când.

Tot ce alege pentru tine, de la îmbrățișări la piedici și palme trase fără rezerve, e pentru ca în final să crești, iar pe măsură ce colecționăm ani, ar fi potrivit să inventariem și realizări. Cele mai spectaculoase ar trebui, de bună seamă, să ne aibă în centru și să indice ce am reușit să facem, în timp, din noi.

Și nu dintr-un egocentrism oarecare ar trebui să începem cu propria persoană, ci pentru că e, în cele din urmă, o posibilă dovadă de altruism. Dacă alegem să evoluăm, mai degrabă să acționăm decât să ne propunem să o facem, asta se răsfrânge și asupra celor ce ne stau în preajmă.

Putem asista apoi, cu nedisimulată uimire, la modul în care un interior mobilat cu un pic mai multă bunăvoință, unde apucăturile vechi și prăfuite au fost înlocuite cu trăsături mai atent creionate, luminoase, poate, încet-încet, să trezească și în ceilalți aceeași poftă de nou…

O pădure de vreascuri de întinderea unei mări se aprinde și arde până la ultima picătură de lemn uscat de la o simplă scânteie. Doar de atât e nevoie.

De ce n-am putea atunci, la rândul nostru, să reconfigurăm această lume? Să ardem din temeliile minților noastre toate limitările, tot ce începe cu “nu”, indiferent de verbul care îi urmează și să plantăm în același loc tot ce poate fi mai durabil între încredere și voință.

Schimbările care se cer într-o singură lume pot fi nu doar mari, ci și greu accesibile. Cele cu care putem începe chiar de acum sunt în forurile noastre interioare.

Și da, cred că ele pot, însumate, să dea o altă formă lumii. Sunt cu atât mai aproape de noi cu cât ni le dorim mai mult.

Tot ce mai trebuie e să facem rost de acea scânteie…

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>