Lumi…

matroska-bigthumbnail

Mi-e dor de o lume simplă. Înduioşător de simplă. Prima lume pe care o vreau e una în care nu ne limităm la înşiratul febril al cuvintelor, ci în care învăţăm, mai degrabă, să le domesticim, învăţăm să ascultăm, ne facem timp să trăim nu doar să existăm, să vedem, nu doar să privim. Într-o astfel de lume am reuşi să intuim farmecul celui mai anost lucru şi ne-am reaminti că adevărata splendoare a vieţii începe cu inocenţa umilă a firului de nisip, nu cu rafinamentul perlei în care se transformă.

Suntem atât de conectaţi la civilizaţie, atât de online şi din ce în ce mai străini de noi înşine, atât de departe de noi şi de ceilalţi, jucăm zilnic spectacolul izolării perfecte într-o eră, lipsită de decoruri, a comunicării. Rătăcim haotic în lumea în care gândurile sunt mai degrabă tastate decât rostite, unde încăperile nu mai sunt decorate cu cărţi, ci cu obiecte, în care cărţile nu mai au pagini, ci biţi. Iar eu încă mă încăpăţânez să-mi doresc să mai simt miros de cărţi…

Mai vreau o lume autentică. Nefardată. Neîmbunătăţită ireal. Necomplicată inutil. Pentru că, în esenţa ei, lumea e derutant de simplă. Doar noi o complicăm alergând frenetic după acele lucruri de care nu mai ştim să ne bucurăm atunci când le obţinem sau despre care descoperim ulterior că nu ne mai folosesc la nimic.

O altă lume pe care mi-o doresc e populată de oameni înarmaţi nu cu ostilitate, ci cu vorbe care inspiră, nu cu critici cu lama atent ascuţită, ci cu încurajări, o lume de modele şi de mentori, cu modestie asumată onest, nu simulată. Oameni care înţeleg şi au curajul să admită că până şi cel mai simplu dintre noi are cel puţin un miracol ascuns într-unul dintre buzunarele de la piept, aşezat acolo de cine ştie câtă vreme, de care poate până şi el a uitat, alergat de viaţă… Sau o emoţie în plus, din care avem cu toţii de învăţat. Sau un război grandios câştigat… Mai vreau încă o lume de întrebări necesare şi pertinente, nu de blazare colectivă sau de şarlatanie emoţională riguros învăţată la colţ de bloc şi de principii, unde setea de cunoaştere este înlocuită, trist şi pe alocuri definitiv de o altfel de sete, de senzaţional…

Îmi doresc să văd în lumea asta, la tot pasul, oameni frumoşi cu sufletul, nu cu chipul, vreau ca valorile să fie măsurate prin colţuri de lume bătute la pas şi aer străin inspirat cu nesaţ, prin ochi plini de amintiri şi de gânduri de o seninătate subtilă, nu orbiţi de clişee sau lipsiţi de perspective, prin ceea ce reuşeşti să laşi în urma ta pe unde treci. Ne lăsăm seduşi de etichete ataşate unor obiecte care ne pot îmbrăca trupurile sau casele, dar care nu vor reuşi niciodată să umple goluri statornicite în noi. Pentru că setea noastră nu se potoleşte cu apă plată, fie ea băută într-o cafenea selectă, pe canapele de piele. Pentru că e o altfel de sete…

Ne mai trebuie o lume care are curajul să se dezbare de obiceiuri proaste şi să se dezbrace de prejudecăţi, o lume în care nu ridică nimeni piatra de pe jos, pentru simplul motiv că pe jos n-ar da de pietre, ci de vanităţi şi de aroganţe puse iremediabil la pământ, în care lipsa de eleganţă a caracterului să fie etern aşezată în genunchi, la colţ. Vreau acea lume în care încetăm să mai mototolim principii ca pe nişte ciorne nefolositoare cu care ţintim apoi cu precizie spre coşul de gunoi fără măcar să ne ridicăm de pe scaunul orgoliului, în care nu privim, superficial şi străin, din spatele ochelarilor de soare, ci din spatele unui suflet însorit, cu ochi deschişi şi cu minte limpede. Îmi doresc să nu mai conteze cât de mult, ci cât de adevărat, să nu fie necesar să pari, ci să fie suficient să fii. Să poţi, la uşa acestei lumi, să te descalţi de limite şi de temeri, să-ţi poţi aşeza pardesiul şi mărginirile în cuier, să fie lumea în sufrageria căreia să poţi deveni oaspetele favorit. Să apuci, aici, să-ţi auzi şi ideile, nu doar paşii grăbiţi de până mai adineauri.

De asta mi-e dor. De varianta noastră cea mai bună, tăinuită în fiecare din noi, asemeni păpuşii ultime, bine ascunse într-o matroska pentru care culoarea e complimentul cel mai inspirat. Partea cea mai valoroasă e şi cea mai puţin voluminoasă, însă ea îi conferă centrul de greutate, îi dă echilibru şi consistenţă. Fiecare două jumătăţi îndepărtate ne aduc mai aproape de întreg.

În final mai vreau o ultimă lume. Una bună şi altruistă până la ultimul centimetru pătrat de umanitate. În care să dăruim fără să o facem gândindu-ne la gratificări. Să oferim dezinteresat bucăţele din noi şi să ne îmbătăm de sentimentul sublim pe care generozitatea reuşeşte să îl aşeze în fiecare dintre noi. Să dăruim atunci când vine vorba de fapte, de vorbe bune, de sprijin, de zâmbete, de motive de inspiraţie sau de încântare.

Idealistă? Deloc. Gândeşte-te cât te-a costat ultimul zâmbet pe care l-ai oferit, în treacăt, unui străin. Nimic?… Asta este exact ceea ce vreau să spun…

Mai rămâne doar să găsim, cu o imaginaţie neobosită de alchimist, reţeta magică prin care să putem aşeza toate aceste lumi într-una singură, în care să ne putem muta chiar de mâine…

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>