De ce?…

11

De ce ne temem să iubim şi să ne lăsăm iubiţi? Ne gândim de prea multe ori înainte de a ne permite să fim, pur şi simplu, noi înşine, în faţa unei alte persoane. În faţa unui străin. Un străin care, la un moment dat, ar putea deveni o prezenţă esenţială în viaţa noastră. Ne vine atât de greu să ne dezbrăcăm de clişee, de temeri, de neîncredere şi să-l lăsăm pe celălalt să ne vadă aşa cum suntem noi. Adică reali.

E foarte probabil ca reţinerile noastre să fie generate de teama de a nu suferi… Dar oare nu e cu mult mai mare pierderea de a nu avea cu cine să împărtăşeşti gânduri, emoţii, tresăriri, de a simţi sub fiecare pas pe care îl faci greutatea iubirii care zace în tine şi de a nu avea pe cine să bucuri cu ea?

Poate că fiecare dintre noi a trecut, la un moment dat în viaţă, prin situaţia ingrată de a iubi o persoană nepotrivită, care nu s-a sinchisit nici măcar să ne descopere… Poate atunci am fi dat orice să putem schimba direcţia paşilor care se îndepărtau de noi, înspre… înapoi. La fel cum probabil, fiecare a dezamăgit cel puţin o persoană la care iubirea se putea citi în ochii îndrăgostiţi, în zâmbetul îndrăgostit, în gesturile tot atât de îndrăgostite. Dar pentru care noi n-am avut nici timp, nici ochi deschişi…

Iubirea neîmpărtăşită doare rău. E atunci când simţi că cel mai frumos loc de pe pământ e lângă celălalt, dar când realizezi că, de fapt, acolo e o învălmăşeală de gheaţă şi de frig, pe care nu le-ai simţit până atunci, dar de care te-ai ataşat, inconştient, ca un copil care nu se poate despărţi de jucăria preferată. Pentru că atunci când o ţine în braţe, visele sunt mai dulci, noaptea mai puţin întunecoasă, iar balaurii sunt inofensivi. E atunci când focul din tine e stins cu răceală şi cu nepăsare. Când tu gândeşti totul la plural, iar el nu te iubeşte pe tine, ci îşi iubeşte individualitatea, când persoana întâi e singura pentru care consideră că e relevant să existe. Poate că rezişti o vreme. Cel puţin din ambiţie. Poate că încerci. Cu siguranţă mai speri.

Dar la un moment dat, când cu toată căldura şi iubirea ta nu poţi lumina unghere şi locuri din celălalt, decizi că punctul e un semn grafic cu mult mai potrivit decât virgula. Şi îţi aşezi frumos, în de-acum celebra valiză cu care ai pornit în călătoria vieţii tale, alături de haine şi de cărţi, şi speranţele pe care le aveai şi care erau atât de multe şi de voluminoase, încât abia ai reuşit să o închizi. Acum, la plecare, sunt mult mai puţine. S-au împuţinat serios pe parcurs. A mai şi rămas puţin spaţiu gol în valiză, dar refuzi cu încăpăţânare să-l umpli cu deziluzii. Pe acelea preferi să le uiţi, la el pe raft, aşezate lângă CD-urile cu muzica unor oameni la fel de singuri, care îndrăznesc să recunoască acest lucru în versuri. Apoi porneşti, nu spre casă, ci înspre o altă iubire. Poate de data asta, una autentică, sub formă de conversaţie între două suflete, nu de monolog din partea unuia şi de priviri plimbându-se neliniştit pe pereţi, din partea celuilalt. Una care ţine loc şi de foame şi de frig. Una în care tăcerea va fi, de fapt, liniştea dintre două inimi care se înţeleg din cadenţa bătăilor, dintre doi oameni care au înţeles să înveţe la timp lecţiile pe care viaţa ni le predă fiecăruia dintre noi şi care, poate, nu greşesc cu nimic când au senzaţia că se cunosc de cel puţin o viaţă, dacă nu de mai multe…

… Iubesc să fiu îndrăgostită… Şi iubesc bărbaţii care au curajul să se îndrăgostească. Pentru că au curajul asumării şi nu se ascund în spatele temerilor, pe care, cu siguranţă, le au. Pentru că riscă să lase garda jos şi să-şi lase imperfecţiunile la vedere într-un demers care arată cât de maturi i-a învăţat viaţa să fie. Riscă să umble multă vreme, în cazul în care se dovedeşte că au făcut o alegere neinspirată, cu un oftat în suflet şi cu o tristeţe în privire, pe care toţi ceilalţi o vor sesiza de departe, dar pe care doar ei o vor înţelege pe deplin. Şi o vor purta cu ei, ca moştenire dintr-o iubire ce i-a adus, emoţional vorbind, aproape de sărăcire şi ca lecţie valoroasă, pentru cea care-i va urma. Realizează că e infinit mai puţin costisitor să se vindece de o îndrăgosteală nepotrivită, decât să lase un om care poate le era destinat să dispară din viaţa lor datorită nepăsării şi a prea puţin atentelor priviri aruncate în jur.

Pentru că unii dintre ei se încăpăţânează să mai creadă, iar atunci când crezi cu fiecare respiraţie a universului care eşti, în iubire, la un moment dat va sfârşi şi iubirea prin a crede în tine. Şi ţi se va dezvălui, făcând ca fiecare secundă în care ai fost sau te-ai simţit singur şi ai tânjit după o jumătate, doar a ta, să merite aşteptarea…

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>