Tentaţii: facilul…

CNH5SCCAZE44J5CA8N08YBCAJ47I3FCA7A8GCNCAUVLP1GCA5I8OVRCACV31TPCAFZDKURCAYAIH6ZCANCDXOFCACIZX1ECAKMMZHTCA7D4K6XCAHF6AUCCA293A2KCAU8DD4RCAE9DZ7LCAREA7WFCAUPDB80

Pentru că e mult mai uşor să căutăm scuze decât să ne suflecăm mânecile. Pentru că toate lucrurile valoroase necesită timp şi efort iar noi nu suntem dispuşi nici la timp, nici la efort. Pentru că ne uităm în jur şi dacă îi vedem pe ceilalţi dedându-se aceleiaşi nepăsări credem că avem o foarte bună justificare. Competiţia vieţii tale trebuie să fie cu tine însuţi. Cu acele ecouri din mintea ta care încearcă să te descurajeze de fiecare dată când ai in plan ceva măreţ…

Oare când şi cum, de-a lungul vieţii, învăţăm blazarea? Oare ne naştem cu ea, sau o creştem în noi, ca pe un şarpe veninos, pe care îl hrănim cu inconştienţă şi a cărui muşcătură veninoasă ne şochează ulterior? De ce unii oameni se mulţumesc cu un puţin atât de mărunt, când ar putea să-l multiplice de mii, de zeci de mii de ori? De ce le e suficient simplul fapt de a exista? Tendinţa de a vorbi despre lucrurile pe care ni le dorim este infinit mai mare decât determinarea de a acţiona. Suntem atât de buni când vine vorba să declarăm. Toţi acţionăm, cel puţin din vorbe. Toţi ştim, teoretic, ce avem de făcut. Atunci cum se face că amânăm la infinit acţiunea, când ştim că dacă ne-am apuca de treabă pur şi simplu, fără a ne pune prea multe întrebări legate de finalitatea ei, am aduce atât de multă împlinire în povestea noastră de fiecare zi?

Poate acţiunea ne sperie pentru că ne sperie un potenţial eşec. Modul în care îl proiectăm în mintea noastră este cel care face diferenţa. Ce rost mai are să continuăm dacă am dat greş? De ce să nu renunţăm, dezamăgiţi, întărindu-ne şi mai mult convingerea lui „am ştiut eu!…”? Pentru că dacă facem asta nu vom deveni mai buni niciodată. Pentru că simplul fapt că ai greşit arată că ai încercat, ca ai cochetat cu ideea de a depăşi limitele zonei tale de comoditate. Pentru fiecare dintre noi, ea poate constitui un redutabil duşman, însă, cu un pic de înţelepciune, o putem transforma într-un aliat. Pentru că ne putem juca întotdeauna „de-a limitele”, le putem trasa mai departe, din ce în ce mai departe. Iar apoi le putem depăşi iar şi iar. Până la urmă, suntem artizanii propriilor vieţi, de ce nu ne-am desena zone de confort tot mai ample, a căror continuă depăşire să o negociem şi renegociem apoi cu noi? De ce n-am privi mai târziu înapoi, realizând mulţumiţi cât de mult ne-am schimbat şi câţi kilometri de ignoranţă am reuşit să lăsăm în urmă?

Ieşirea din zona de confort poate fi de-a dreptul traumatizantă pentru unii sau extrem de reconfortantă pentru alţii. Ea poate să constituie o adevărată provocare, pentru că atunci când concurezi cu tine însuţi, miza de a urca pe podium poate deveni extrem de motivantă. Desigur că nu e uşor. Şi nici măcar comod. Dar trebuie să luăm în calcul că odată ce i-am depăşit graniţele, ni se dezvăluie o lume cu totul nouă, populată de alte satisfacţii. Nu putem uita că rezistenţa la schimbare e mare. Iar la un moment dat, ceva din mintea ta va încerca să te descurajeze. Chiar tu însuţi. Poate că e mai uşor să pleci urechea la acea voce care încearcă să te convingă cu orice preţ că acel „nu se poate” e valabil, decât să rişti să încerci… Cea mai inspirată decizie ar fi să o reduci la tăcere şi să rulezi în mintea ta, la volum maxim, melodia ta preferată despre succes, oricare ar fi ea.

Cădem adesea în capcana comparaţiilor… cu ceilalţi. Dacă sunt mai buni decât noi, îi invidiem şi tindem să atribuim reuşita lor unor părtiniri ale vieţii, unor şanse providenţiale, niciodată muncii sau determinării, aşa cum se întâmplă în cele mai multe dintre cazuri. Dacă sunt mai puţin buni decât noi, ne simţim extrem de mulţumiţi de faptul că e o comparaţie în favoarea noastră şi ne îmbătăm cu o doză sănătoasă de autosuficienţă. Cât de mult greşim…

Unicul termen de comparaţie pe care trebuie să-l avem suntem chiar noi. Fără a uita să învăţăm de la ceilalţi, trebuie să ne configurăm viaţa raportându-ne la noi înşine. Pentru că suntem unici, suntem fiecare dintre noi o lume în sine şi funcţionăm după alte reguli interioare, reacţionăm la alte motivaţii şi vibrăm pe cu totul alte frecvenţe.

În momentul în care vom înţelege că acţionând creştem, am făcut deja prima şi poate cea mai importantă mutare în acest joc în care dacă vrem să ne cunoaştem mai bine adversarul, tot ce trebuie să facem este să ne privim în oglindă. Oricare ar fi rezultatul acţiunii, experienţa dobândită ne va îmbogăţi şi ne va ajuta să evoluăm. Iar în secunda în care vom alege să ne debarasăm de facil şi vom da comoditatea pe disconfortul acţiunii, când vom „risca” să facem acel prim pas, timid, în afara zonei noastre atât de familiare de confort, vom mai înţelege un lucru despre noi înşine, vom mai învăţa ceva despre felul în care funcţionăm…

Îmi doresc să cred doar în acei oameni care zi după zi câştigă noi şi noi teritorii în splendida luptă de autodepăşire, să-mi însuşesc mai multe atitudini de învingător decât de învins şi să aşez verbul „a face”, cu ale lui minunate energii într-un loc cât mai la vedere din mine, pentru ca privirea să-mi cadă în fiecare zi asupra lui şi pentru a-l transforma, încet-încet, într-una dintre realităţile mele preferate…

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>