Mi-am depășit, cu blândețe, limitele

IMG_2153 (3)

Acum câteva zile am trăit niște clipe de o fericire aparte. Am parcurs primul semimaraton din viața mea. A fost o experiență unică, pe care mi-o doream de foarte multă vreme și de care îmi voi aminti cu siguranță toată viața…

Povestea începuturilor e una dintre cele mai simple, dar cu atât mai specială. O persoană foarte dragă mie, căreia îi voi fi recunoscătoare toată viața, m-a ajutat să descopăr această minunată nebunie, care a devenit în scurt timp una dintre pasiunile mele de suflet.

Puțină lume știe că începutul de an nu a fost tocmai prietenos cu mine. Într-o seară de ianuarie aveam să fiu implicată într-un accident rutier care m-a obligat să renunț o vreme la alergare. Nu m-am lăsat intimidată. Am decis ca după ce o să îmi reintru în formă să particip la acest eveniment. Unicul obiectiv pe care mi l-am stabilit atunci a fost să trec linia de sosire, indiferent de timpul pe care îl voi realiza. Rezultatele oficiale au reușit să mă surprindă, însă, în cel mai plăcut mod cu putință…

Nu cred că exagerez cu nimic când afirm că alergarea mi-a schimbat viața și m-a ajutat să trec de-a lungul timpului peste perioadele mai puțin bune, pe care le avem de parcurs cu toții, din când în când.

Iubesc să alerg. Cred că e relativ simplu să îți găsești o pasiune, însă adevărata provocare vine din perseverență și din determinarea de a nu renunța la ea, odată ce ai găsit-o. Nu mi-am ales tocmai cel mai comod hobby, pentru că e nevoie de ceva voință să susții un asemenea tip de efort preț de kilometri buni, când ai putea la fel de bine să nu o faci… Confortul bate de cele mai multe ori efortul…

Acelea au fost, pentru mine, limitele cel mai greu de depășit. Dar am devenit de-a lungul timpului expertă în utilizarea celor mai bune strategii de a-mi ”păcăli” mintea atunci când încearcă să mă saboteze. Pentru că pe termen lung te confrunți și cu astfel de situații.

Așa că nu am lăsat nimic să se pună între mine și visul de a alerga primul semimaraton. Am realizat imediat ce am trecut linia de sosire că e imposibil să rămână și ultimul…

Pentru acea zi și pentru sentimentul de nedescris pe care l-am trăit m-am antrenat cu foarte multă seriozitate. Nu mi-am dorit ca această competiție să fie un chin, ci o bucurie. Pentru mine exact așa a fost.

Am alergat de-a lungul unei veri toride, cu nopți aproape la fel de fierbinți ca și zilele, am alergat prin ploaie, pe vânt, în momentele în care simțeam că nu mai pot sau când eram nerăbdătoare să fac asta și era singurul lucru pe care mi-l doream.

Am renunțat o vreme, cu inima ușoară, la petreceri și tocuri, am mâncat adecvat, am ascultat cu conștiinciozitate de elev silitor sfaturile și îndrumările profesioniștilor, mi-am schimbat programul de odihnă și am avut mare grijă de mine. Corpul meu îmi răsplătește înzecit respectul pe care am învățat să i-l acord.

Am alergat cu griji în minte sau cu un zâmbet pe buze, cu febră sau cu inima ușoară, seara târziu sau dimineața devreme, cu noaptea în cap, singură pe străzile pustii. Am alergat în natură departe de zgomotul orașului sau pe marginea unor străzi aglomerate. De-a lungul celor câteva sute de kilometri parcurși pentru acest semimaraton și a celor câteva mii care s-au adunat în toți anii de când alerg, am trecut pe lângă priviri surpinse, zâmbitoare, admirative.

Pasiunea mea pentru alergare m-a ajutat să mă cunosc mai bine, să îmi înțeleg limitele și să îmi doresc să le desenez contururile din ce în ce mai încolo. Să fac pași tot mai departe de zona mea de confort. Dar totodată m-a învățat să mă bucur de tot ceea ce sunt și de tot ceea ce am. Sunt oameni care nu au privilegiul de a umbla, măcar…

Însă nu am încercat niciodată să îmi depășesc limitele cu înverșunare, cu duritate, ci doar cu multă voință, care se poate antrena și ea. M-am împrietenit cu ele și am fost mereu de aceeași parte a baricadei cu mine. Nu am luptat împotriva mea, pentru că nu cred în soiul acesta de reușite. La un moment dat, într-un fel sau altul, ele te costă. Îmi place să cred că fac echipă bună cu mine…

A fost esențial să învăț să îmi pun mintea pe ”silent” și să mă bucur de fiecare respirație, de fiecare moment în care piciorul atinge asfaltul, de fiecare frunză din copacii pe lângă care am trecut de atâtea ori și pe care i-am văzut de-a lungul atâtor anotimpuri…

Visurile devin inconsistente dacă nu facem nimic în privința lor, așa că eu mă străduiesc să le iau pe ale mele în serios. Nu știu câtă lume va crede când spun că am alergat 21 de kilometri pe o ploaie torențială cu o mare bucurie în suflet. Dar așa este. Pentru că faptul că am ales să muncesc pentru îndeplinirea acestui obiectiv și-a spus cuvântul. Așa se face că nu am simțit nicio clipă sentimentul de greutate și nu am resimțit ca pe o corvoadă o asemenea distanță, descurajantă pentru unii. Pentru ca totul devine diferit atunci când pui și niște suflet în lucrurile pe care le faci.

Am reușit să îmi înving cu blândețe limitele preț de 21 de kilometri. 21 de kilometri frumoși la capătul cărora am mai învățat câteva lucruri despre mine…

Sentimentul minunat pe care l-am trăit nu se poate sub nicio formă calcula în kilometri parcurși sau în timp măsurat fidel cu un cronometru. Ci în bucuria de a face ceea ce îți place și în bătăi de inimă nebune atunci când realizezi că între tine și unul dintre visurile tale mai stau doar câțiva metri. Și mai e ceva ce te trădează: zâmbetul ce se insinuează pe fața ta și care refuză să te părăsească zile bune după ce ai trecut linia de sosire.

Și am mai învățat încă un lucru din această experiență: că un vis nu vine niciodată singur. Odată îndeplinit, naște alte și alte obiective mai îndrăznețe, mai neașteptate, pentru realizarea cărora abia aștept să mă apuc de treabă…

 

 

 

 

 

 

 

 

Puterea stă în cât de vulnerabil îndrăznești să fii…

dating-mistakes

De ce ne dorim atât de mult să fim puternici cu orice preț? Mi se pare puțin distorsionată însăși împărțirea în cele două categorii: puternic versus slab, atunci când vine vorba despre oameni. Și găsesc că e absolut imposibil și complet atipic să fii o viață întreagă, zi și noapte, sută la sută puternic. Și, între noi fie vorba, Doamne ferește să ți se întâmple așa ceva! Cum nu cred că poți fi în totalitate slab. De aici și dilema mea.

Nu sunt o femeie puternică. Dar nu sunt nici o femeie slabă. Am momente în care sunt foarte încrezătoare sau mai vulnerabilă, însă asta nu presupune în mod necesar să intru cu tot cu tocuri într-una din cele două categorii, mândră posesoare a unei etichete garantate pe viață. Cele mai multe și mai valoroase lucruri despre mine, însă, le-am învățat în momentele în care am fost mai degrabă slabă, decât în cele în care m-am simțit puternică…

La un moment dat aproape că m-am lăsat păcălită și eu de clișeele de tipul ”o femeie puternică e cea care…”, dar am înțeles că formulările de acest gen nu prea au corespondență în realitatea în care pășim zilnic. Cu aceleași tocuri.

De unde vine imaginea asta tot mai prezentă în ziua de azi, a femeii puternice, care își pune zâmbetul pe buze și iese triumfătoare din casă chiar dacă se simte dărâmată? Are vreo legătură, oare, cu faptul că genului feminin i se mai spune nu doar sexul frumos, ci și cel slab? Încercăm să compensăm vechi inegalități?…

De acord, nici mie nu mi-ar plăcea ca de la șoferul de taxi la toți cei care mă văd pe stradă sau interacționează cu mine să știe exact cât de tristă mi se poate întâmpla să fiu într-o zi, însă nici obstinația asta de a părea puternic nu mi se pare tocmai sănătoasă. Emoțiile refulate produc mari dezordini interioare, iar cel mai productiv mod de a le modela este să le exteriorizăm. Într-o primă instanță.

Așa că varianta cu ”glorioasă pe stradă, dar plânsă rău acasă” nu mi se pare chiar câștigătoare pe termen lung, când vine vorba despre confortul interior, care cred eu, ar trebui să primeze în fața opiniilor lumii. Termen extrem de impersonal, la care e în general dezavantajos să te raportezi.

Ca în orice lucru în viață și la capitolul ăsta cred cu tărie în echilibru. Și cred că puterea nu rezidă în a-ți masca cu mult talent emoțiile, ci în primul rând a ți le asuma ca parte a ceea ce ești, dar mai ales a ceea ce te pot ajuta ele să devii. Pentru că e de necontestat rolul trăirilor emoționale fie ele pozitive sau negative în dezvoltarea noastră individuală. Emoțiile refulate se ”întorc” întotdeauna și au efectul deloc delicat al unui bumerang.

Așa că cred cu aceeași tărie că puterea reală vine din cât de vulnerabil îți dai voie din când în când să fii, din acceptarea emoțiilor și a manifestărilor lor, din asumare, nu din disimulare. Un om sănătos emoțional este unul care râde, plânge, se îngrijorează, se bucură, e trist, se entuziasmează sau e dezamăgit.

E un om care își dă voie să aibă zile proaste, zile în care e mai puțin performant sau în care comunică mai puțin eficient. Soluția nu e să le ascundă sub un strat gros de fericire etalată cu atenție. Pentru că e obositor să încerci să joci mereu în piese de teatru.

Am întâlnit oameni care păreau indestructibili din exterior. Cunoscându-i mai bine m-am speriat de cât de vulnerabili erau în realitate. La fel cum am apreciat ca fiind puternici oamenii în momentele în care au avut curajul să-și recunoască cu voce tare și răspicat marile slăbiciuni. Dar care nu s-au oprit în punctul acela, ci l-au depășit cu aceeași putere cu care și l-au asumat.

Cred în oameni. Cu momentele și momentele lor, nu poziționați în mod esențial de o parte sau alta a cortinei slăbiciunilor. Cred în oameni, nu în etichete. În situații particulare, nu în generalizări.

Așa că nu știu exact cum arată un om puternic sau unul slab, dar cred că trecerea timpului ne va învăța pe toți să ne perfecționăm tot mai mult în cea mai frumoasă reprezentație pe care natura umană o poate juca: autenticitatea…

 

sursă foto: galleryhip.com

 

 

Mi se făcuse dor de verde.

IMG_1953

De toate minunățiile ce se pot ascunde sub un cer de început de toamnă atunci când ai ochii deschiși.

De un frumos invincibil.

Uităm de multe ori să ne aruncăm privirea în jur, la bucuriile cel mai adesea simple, dar atât de pline de contururi…

Așa că am decis să-mi acord câteva zile de relaxare într-un decor grandios, la munte, în plin verde. Îmi lipsise… Munții au mereu ritmurile și poveștile lor, încântătoare dacă ai răbdarea să le descoperi. Iar dacă muntele se suprapune peste un început de toamnă însorit și blând, sufletul nu poate decât să se bucure. Și să se îmbete cu liniște.

Și oare ce timp poate fi mai bun decât toamna pentru a-ți da întâlnire cu tine și pentru a număra bucurii? Cele pe care viața ni le face zilnic, dar despre care avem vanitatea să credem că ni se cuvin. Nu e deloc așa. Iar dacă avem parte de ele, poate n-ar fi rău să fim recunoscători…

Te refugiezi uneori în natură pentru a te apropia de tine. Pentru a te descoperi și redescoperi. Pentru a vedea cât de lung e drumul pe care l-ai parcurs și unde ai ajuns… Pentru a-ți înțelege mai bine rosturile și pentru a da noi sensuri existenței tale. Timp de bilanțuri și de începuturi.

M-am bucurat când am simțit aerul răcoros prin păr și când am văzut nori alergând grăbiți pe cerul pregătit de toamnă. Când am văzut soare și lumină. Mi-a plăcut să mă știu ruptă de citadin și împăcată cu mine însămi. Am inventariat împliniri, am făcut planuri, am conceput strategii. Mi-am lansat provocări care să mă ajute să cresc.

Dar mai presus de toate, am trăit din plin liniștea și am știut, instinctiv, că așa arată o frântură de trăire autentică. Așa arată viața atunci când ai răgazul să trăiești pe îndelete clipa, nu când te trăiește ea…

Niciun anotimp nu e egal cu altul, însă pe mine toamna nu încetează să mă fascineze cu răcoarea, cu noul, cu elanul pe care reușește de fiecare dată să mi-l transmită. Cu poftă de viață, de întâmplări și de adevăruri.

Bun venit în viața mea. Abia acum realizez cât de mult mi-au lipsit armoniile tale…

Mi se făcuse dor de verde.