The easy way…

 

image

Ni se întâmplă adesea, într-o lume a hipervitezei, în care abia ne mai auzim gândurile, să ne dorim multe lucruri, să ni le dorim repede şi bine şi, dacă se poate, chiar în clipa asta. E cumva natural şi e departe de a fi condamnabil. Devenind conştienţi de trecerea timpului, vrem să gustăm din cât mai multe, să încercăm de toate. Vrem să facem şi să fim totul. Imposibil.

Iar când suntem puşi în situaţia de a alege, tentaţia de a trata lucrurile în mod superficial, de a le face de jumătate sau de a apela la scurtături care teoretic garantează acelaşi rezultat, dar cu infinit mai puţin efort, devine aproape irezistibilă…

Şi pentru că presiunile actuale devin din ce în ce mai accentuate, unii pur şi simplu cedează şi renunţă când li se pare că drumul înspre un obiectiv e prea lung şi când nu îi întrezăresc capătul. Alţii, însă, vrând să obţină mai devreme ce îşi doresc, vor opta întotdeauna pentru scurtături. Care, cel mai adesea, nu îi vor duce la destinaţie.

Drumul cel mai scurt poate să reprezinte, pe termen la fel de scurt, varianta ideală. Însă nu va rezista niciodată probei timpului. Trişând în construirea unor lucruri cu sens, durabile, furăm de fapt din propriile buzunare, fericiţi de o captură despre care nu ştim că ne-am sustras-o chiar nouă.

„Economisind” timp, furăm din propria cunoaştere, din propria devenire, cheltuindu-l apoi pe reconstruirea a ceea ce trebuia să fie gândit în mod trainic de la bun început. Asta dacă se mai iveşte ocazia…

Pentru că lucrurile viabile au nevoie de fundamente solide, capabile să susţină tot ceea ce le va urma. Iar când fundaţia e compromisă, pe ce fel de edificiu vom putea conta la sfârşit? Angajând cel mai nepriceput proiectant, nu economisim nimic, ci compromitem iremediabil rezultatul. Exact aşa este şi în viaţă. Şi, cel mai grav, nu prea mai ai ce să retuşezi la sfârşit, decât dacă o iei de la capăt.

Cred că e nevoie de o altfel de raportare la efort. Cred că trebuie să înţelegem că efortul necesar nu e un sacrificiu din partea noastră, pe care îl acceptăm uneori atât de greu, ci mai degrabă un serviciu pe care ni-l facem şi pentru care ne vom mulţumi mai târziu. Poate acum nu îi înţelegem pe deplin utilitatea. Dar îi vom simţi savoarea odată cu gustul reuşitei.

E nevoie să fim mai rezistenţi la efort. Şi să dăm dovadă de o disponibilitate mai mare în asumarea lui. Pentru că din cauza asta suntem tentaţi să alegem scurtăturile. Nu doar din economie de timp, ci mai ales din „economie” de osteneală. La care nu prea suntem dispuşi, deşi ne dorim cu tot dinadinsul să ne atingem scopurile, omiţând pe alocuri regulile jocului. Succesul în atingerea unui obiectiv e aproape întotdeauna corelat cu efortul pe care decidem să îl depunem. Vom obţine efecte pe atât de mari pe cât a fost efortul pe care l-am investit.

Iar acesta nu trebuie sub nicio formă să semene a corvoadă, ci să însemne o muncă asumată, direcţionată înspre un scop formulat în cel mai realist mod cu putinţă. Care să ne reprezinte şi a cărui realizare să ne împlinească. La care să nu ne dorim să ajungem peste noapte, când nu am fi cu adevărat pregătiţi nici să îl înţelegem, nici să îi apreciem valoarea. O creştere sănătoasă nu înseamnă a ajunge la destinaţie pe orice căi, ci parcurgerea fiecărui pas.

Arzând etape poţi să dai foc exact treptei care te susţine. Şi nu ai de unde să ştii dacă dincolo de ea vor mai fi sau nu altele pe care să te refugiezi.

The easy way is not always a way. It can sometimes be an exit…

 

Thinking big

image

Suntem săraci. Prea săraci să ne permitem să nu știm ce vrem de la viață, iar viața prea scurtă ca să ne permită luxul de a ezita. Pe termen lung, ne costă prea mult să nu știm ce ne împlinește sau la ce ne dorim să renunțăm.

Ne complacem de multe ori în relații, ipostaze și conjuncturi care ne dezavantajează profund sau care pur și simplu ne țin pe loc, acceptând să trăim într-un prezent continuu, în care se repetă, invariabil, același scenariu. Când de fapt, ar trebui să creștem.

Oscilăm între decizii mărunte în luarea cărora ne concentrăm întreaga energie, în timp ce amânăm la nesfârșit hotărârile esențiale, cu adevărat importante, de parcă tot timpul din lume ne-ar aparține. Exact ca atunci când pleci într-o călătorie și amâni să-ți faci bagajul până în ultima clipă, cu riscul de a pierde avionul. Așa procedăm și noi. Doar că, deși și viața e tot o călătorie, numărul de bilete nu e nelimitat.

Alteori, deși știm că unele lucruri depind doar de noi, îi lăsăm pe alții să ia hotărârile în locul nostru, fugind de responsabilitate și asistând, pasiv, la conturarea unor consecințe pentru care nu ne simțim răspunzători pentru că nu ne-am implicat de la bun început.

Vrem totul aici și acum, dar ne împiedicăm de noi înșine încă înainte de a ne apuca de treabă. Nu înțelegem în ruptul capului de ce nu ajungem mai repede la destinație, uitând un mic detaliu: nu ajungi nicăieri atunci când pornești în mai multe direcții diferite.

Ne exasperează lipsa acută de timp și îl negociem la sânge când simțim că cineva e prea generos cu timpul nostru, însă acceptăm cu seninătate alteori să îl pierdem cu lucruri care ne conferă orice în afară de împlinire. După ce ne promitem că e ultima oară când ni se întâmplă asta, procedăm în mod identic de fiecare dată.

Poate că n-ar fi o idee rea ca, din când în când, indiferent de anotimp, să facem curățenie “de primăvară”, atât în minte, cât și în listele de priorități. Să renunțăm la oamenii care nu ne întrețin competiția cu noi înșine. La cei care nu dorm niciodată, de teamă să nu viseze… Să renunțăm la toate contextele în care consimțim, împietriți, să stăm pe loc. Să desființăm toate tiparele mentale care ne îndreptățesc să credem că e mai degrabă greu. Să lăsăm undeva în urmă versiunile mici și modeste ale noastre.

Dacă admitem că orice e posibil dacă îți dorești cu adevărat, de ce nu ne-am purta ca atare? Iar dacă putem fi geniali, ce ne-ar putea împiedica cu adevărat să fim geniali?

Ne “avem” exact așa cum ne construim, iar viețile noastre cu tot ceea ce conțin ele în momentul actual sunt oglindirea perfectă a modului în care gândim. De ce să nu gândim, atunci, într-un mod grandios?

Putem fi orice altceva decât modești și banali. Dar pentru asta e nevoie de un pic mai mult decât de o mână de visuri. E nevoie nu doar să așteptăm miracolele, ci să le provocăm. Adică să acționăm în direcția lor. Altfel, e ca și cum am visa la premiul cel mare omițând un mic detaliu, acela de a participa la competiție…

Sunt atâția care trăiesc cu convingerea că nu au cum să facă mare lucru din viața lor și cărora le iese de minune. La fel cum sunt mulți care demonstrează cu fiecare ocazie că se poate.

Unii gândesc în moduri care limitează. Alții sfidează limitele. Unii se complac în aceleași situații. Alții creează tocmai situațiile de care au nevoie. Unii renunță înainte de a începe. Alții renunță abia când au realizat ce și-au propus. Unii reușesc. Alții vor căuta explicațiile pentru care nu au reușit…

Cred că, în viață, totul depinde de noi… Important e să începem prin a crede. Și să nu ne mulțumim cu nimic mai puțin decât ceea ce ne dorim, ceea ce ne definește și ceea ce ne face fericiți. Iar când vom începe să gândim într-un mod cu adevărat grandios vom primi toate dovezile din lume că posibilul nu e o simplă atitudine, ci o realitate în care ne putem alege să trăim…