Cum iubim

image“Te iubesc pentru că nu știu altă cale…” Pablo Neruda

Ne propunem, în mod naiv, să fim mai buni în anumite perioade ale vieții sau ale anului, când respirăm generozitate și suntem gata să o împărtășim tuturor celor din jur. Ne sărbătorim iubirea la o dată fixă și nu uităm să o decorăm, neapărat, în roșu…

Cum arată, de fapt, iubirea? Și care e cea reală, nu cea comodă, confortabilă sau care dă atât de bine în ochii celorlalți?

Cred că iubirea adevărată e cea trăită la adăpostul a două suflete, nu în fața publicului. Pentru că atunci când vorbești în exces despre cât de frumoasă e iubirea pe care o trăiești, s-ar putea să fii foarte departe de ce înseamnă ea cu adevărat, și nici măcar să nu realizezi… Dacă trebuie să justifici iubirea sau dacă o poți măsura, de fapt nu iubești deloc.

Iubirea se simte, nu se strigă în gura mare și nu se demonstrează cu tot dinadinsul. Dacă e autentică, nu are nevoie de promovare. Își e suficientă sieși. Și îi e destul să dea strălucire unor ochi limpezi, să locuiască priviri calde și suflete frumoase. Ea știe, în cel mai unic mod cu putință, să transforme viețile în zâmbete.

Iubirea nu se teme de timp. Dacă e cea adevărată, asemeni unui vin vechi, timpul nu face decât să-i sporească aromele și liniștile.

Iubirea nu suferă de frig și nu se topește de cât de multă căldură poate să emane în jur. Dar moare rapid de indiferență și de nepăsare…

O iubire nu se uită niciodată cu o altă iubire. Poate se îndepărtează, dar nu se uită. Iubirea nu se caută, ci se întâmplă. Exact când te aștepți mai puțin. Asta o face atât de fascinantă.

Mi-e greu să cred că ar putea fi ținută în frâu. Iubirii nu-i poți da ordine. Se instalează, capricioasă, unde are poftă și face ce vrea dintr-un suflet. Uneori îi dă aripi. Alteori lasă în urmă dezordine. Însă nu e niciodată plictisitoare, pentru că știe să fie atât de vie…

Iubirea luminează cele mai frumoase locuri din noi… Iubești pentru că te vezi în privirea celuilalt mai puternic și mai bun decât ai crezut vreodată că știi să fii. Iar din privirea aceea îndrăgostită n-ai cum să cazi în gol…

Cred că mai presus de toate iubirea ar trebui să însemne libertate. Pentru că nu deținem persoana pe care o iubim, chiar dacă avem sufletul ei în palmă. Iar pentru a iubi trebuie mai întâi de toate să învățăm să fim liberi…

Și da, iubirea pentru celălalt ar trebui să înceapă în primul rând cu noi înșine, pentru că putem iubi doar atât cât ne știm iubi. Și toată iubirea pe care o îndreptăm spre cineva se întoarce, până la urmă, înspre noi.

Și mai presus de toate, iubirea nu pune condiții. Nu iubim pentru că suntem, la rândul nostru, iubiți. Iubim pentru că așa simțim să facem. Pur și simplu.

Pentru că nu știm sau nu vrem să învățăm altă cale…

O viață de neuitat

image

Auzim adesea întâmplări memorabile, experiențe fascinante, pe care ne-am dori să le știm incluse și în povestea noastră.

Cum ar fi dacă am putea face din întreaga noastră viață o experiență de neuitat? Recunosc, e o reală provocare să dai farmec cotidianului și să-i aduci un strop de strălucire. Dar nu e nici pe departe imposibil.

Putem întotdeauna alege să trăim într-un mod special, aparte. E în principal o chestiune de opțiune. Ține doar de noi să dăm cât mai multe sensuri lumilor noastre.

Putem să ne adăugăm semnătura personală în orice construim, putem face lucrurile și altfel, ne putem alege alte drumuri, care nu arată ca restul, îndrăznind, prin asta, să fim unici. Din zile care seamănă prea mult una cu cealaltă, ne putem transforma povestea într-una uimitoare.

Pentru că povestea despre noi înșine o scriem chiar noi. Ea începe cu gândurile noastre și continuă cu felul în care decidem să ne trăim viața. Avem libertatea de a alege să fim așa cum simțim. Fără să punem opiniile pasagere ale celorlalți mai presus de ceea ce își dorește inima noastră și fără a le lua drept definiții a ceea ce suntem, înainte de a ne acorda răgazul de a ne cunoaște prin propriii ochi.

Noi alegem cum ar trebui să sune povestea noastră, de ce personaje ne dorim să fie populată sau cum potrivim cuvintele, emoțiile sau oamenii care ne dorim să facă parte din ea, în concordanță cu tot ceea ce am învățat sau cu ce ne-au spus alții de-a lungul vieții despre cum ar trebui să sune poveștile…

Fără să fim nedrept de incorecți cu noi înșine, fără a exagera cu criticile atunci când greșim, cu mai multă iubire în primul rând față de noi, pentru că apoi aceea va fi iubirea pe care o vom avea de oferit lumii…

Pentru viața de neuitat pe care ne-o dorim trebuie să ne avem în primul rând pe noi înșine. De asta e nevoie pentru a ajunge acolo unde visăm.

Cred cu tărie că evoluția noastră e strâns legată de liniștea pe care știm să o așternem în noi din când în când, atunci când încercăm să o scoatem la capăt cu întrebările ce apar pe neașteptate în această călătorie, uneori prea grele sau cu răspunsuri prea puțin accesibile.

Acolo unde nu e liniște, nici urcarea nu poate fi lină. Nici gândurile prietene. Iar uneori nici măcar nu poate fi vorba despre vreo înălțime. Pentru că zbuciumul costă. Costă decizii luate neinspirat, șanse ratate, drumuri care, în cel mai bun caz, nu duc nicăieri. Uneori costă destine…

Liniștea din gânduri, pe de altă parte, e un drum cu două sensuri, unul îndreptat înspre noi înșine și celălalt care duce înspre lume, dar care nu se abate de la propria noastră arhitectură interioară și care curge firesc, fără diferențe amețitoare de nivel.

Îmi doresc, la început de an și înainte de toate, liniște și înțelepciunea de a ști să o adăpostesc în mine. Pentru că mai cred că orice lucru măreț se poate construi doar la adăpostul solemn al liniștii…

Și îmi doresc să fac din povestea mea una care, în cuvinte puține dar pline, să merite povestită…