Stare…

image

„Lucrurile nu sunt greu de făcut, ceea ce e greu e să te pui în starea de a le face…” Constantin Brâncuşi

Starea aceea nu înseamnă a fi prezent într-o acţiune pentru că ea reprezintă un imperativ generat de undeva din exterior, ci a nu putea concepe să faci altceva şi să fii altundeva decât acolo, angrenând fiecare moleculă din tot ceea ce eşti în acest proces.

La ce se rezumă, de fapt, această stare? La acea neasemuită plăsmuire despre ceea ce putem realiza, pe care o putem intui doar atunci. Când oprim timpul în loc, când facem să amuţească cotidianul, când banalul din noi stagnează, iar viaţa face dintr-o dată linişte…

E o stare de graţie şi de trăire pură când atingem nişte adevăruri unice despre noi, nu doar cu mintea, ci mai ales cu sufletul. Când ştim că ceea ce am ales să facem nu e doar o acţiune a mâinilor sau a minţilor noastre, ci mai ales a energiei noastre creatoare, rod calm şi calculat al tuturor universurilor strânse în noi… E când în lucrul minuscul sau colosal, grandios sau neînsemnat „uităm” şi o parte din noi. Când între contururile lui zidim şi abilităţi, dar şi mult mai multă simţire.

Ne dorim cu toţii pe ascuns lucruri mari, uneori îndrăznim să ni le dorim şi cu voce tare, dar părem a fi perfect antrenaţi mai degrabă pentru lucruri mici. O facem de-o viaţă… Şi asta tocmai pentru că suntem profund umani, iar nepriceperile nu ne sunt tocmai străine.

Ne-am construit, în timp, paravane dincolo de care găsim că e foarte comod să nu putem privi. Ca să nu ne speriem de toate oportunităţile ce se deschid dincolo de ele şi pe care nu ştim să le valorificăm, ca să nu avem senzaţia că ne rătăcim neştiind spre care din multiplele opţiuni să ne îndreptăm atenţia, ca să nu ne simţim vinovaţi că ne risipim cu fiecare zi.

Iar când înţelegem că cea mai nimerită formă de protest împotriva propriei inconsistenţe e acţiunea, o luăm în calcul în mod greşit, focalizându-ne cu precădere şi într-un mod simplist pe finalităţi şi performanţe fără să întrezărim faptul că izbânda supremă e tocmai angajarea în acea realitate care ne duce înspre ele. Uităm că performanţa nu reprezintă mai nimic dacă am uitat să fim noi atunci când ne-am îndreptat înspre ea sau dacă o inventariem ca pe un simplu trofeu, ce nu poate să lase o amprentă durabilă asupra devenirii noastre.

La fel cum uităm sau nu mai apucăm să simţim pământul sub picioare când facem un pas, pe care de cele mai multe ori nu ni-l mai atribuim cu bucurie. Deşi ancorat în prezent, el aparţine deja trecutului, pentru că ne concentrăm mereu asupra unui timp viitor, mereu cu un minut înainte, întotdeauna cu gândul la pasul următor. Şi perpetuăm „pierderea” momentului prezent la nesfârşit.

Cum am putea învăţa să ne bucurăm de viaţă când noi nu o trăim atunci când se întâmplă, ci trăim mereu anticiparea a ceea ce va urma? Ceva despre care avem cel puţin o certitudine, deşi o ignorăm constant, aceea că e de un incontrolabil absolut şi definitv. Cum putem aşadar clădi într-un timp pe care îl resimţim, din vina noastră, inconsistent şi nesigur?

Starea aceea de o teribilă simplitate în care suntem cei mai autentici şi cei mai imuni la trecerea timpului e când uităm şi de el şi de noi. Complet. E atunci când culegem toate energiile risipite în zadar şi când le împletim cu grijă într-una singură, în stare să mişte munţii, să-i trezească din neclintire.

Cele mai spectaculoase reuşite se petrec exact atunci când nu ne gândim la reuşite, când suntem trup şi suflet aliniaţi clipei pe care o parcurgem, când pur şi simplu uităm de noi, fără să tragem nerăbdatori cu ochiul la rezultatul final, ci inspirând cu nesaţ aerul acelei stări speciale. Când decidem să iubim cu toată fiinţa ceea ce am ales să facem, acel ceva ce poate părea insignifiant sau spectaculos, ce poate dura o oră sau poate dăinui o viaţă…

Doar atunci când toate energiile tăinuite în noi se vor mobiliza pentru a servi unui crez dătător de elan vom putea vedea, materializându-se sub ochii noştri, un fragment de suflet.

Rămâne să decidem în ce fel putem să ne creăm, fiecare dintre noi, acea stare…