Puterea emoțiilor

image

De-a lungul vieţii fie învăţăm, fie suntem învăţaţi că nu avem nevoie de ele. Că sunt inutile, în cel mai bun caz, şi deloc de bun augur. Ne descotorosim de ele încă înainte de a le permite să se nască în adâncurile noastre şi ne negăm cu înverşunare nevoia de a le manifesta. Ne-am dezobişnuit atât de mult să le conştientizăm prezenţa atunci când apar, încât de multe ori le confundăm sau nu le mai recunoaştem. Credem despre emoţii că sunt prevestitoare ale unor slăbiciuni viitoare, aşa că le aruncăm undeva în podul conştiinţei, ca pe nişte obiecte vechi şi complet nefolositoare.

Să ne întrebăm de unde am moştenit aroganţa de a ne imagina forţa interioară ca fiind sinonim al inexistenţei emoţiilor. Cum se face că o persoană este considerată mai degrabă puternică atunci când nu exprimă ceea ce simte şi când nu dă frâu liber emoţiilor care se încăpăţânează să existe dar mai ales să se facă auzite?

Cred cu tărie că, paradoxal, tocmai de aici vine forţa cuiva, din cât de Om îşi dă voie să fie, din toate momentele în care îşi permite să se emoţioneze de sublimul din jur, atât de bine camuflat când ochii sunt prea grăbiţi să privească. Sau din toate clipele de tristeţe, atât de fireşti într-o existenţă, în care îşi dă voie să simtă într-un mod autentic, fără a fugi de el însuşi.

Atribuim emoţiile unei vulnerabilităţi pe care nu ne-o asumăm şi cu care, Doamne fereşte, nu ne dorim să fim asociaţi. Păcat… Pentru că avem nevoie de emoţii mult mai mult decât ne dăm voie să credem. Departe de a fi simple accesorii afective, aceste sentimente „ingrate” dau consistenţă naturii noastre umane şi fac ca viaţa să fie un spectacol, mai ales atunci când e privită din interior.

Mai au un dar emoţiile, ele pot să vindece. De faptul că nu ne mai facem timp, de tristeţea că nu ne mai iubim, de teama că nu mai ştim cărui scop i-am fost destinaţi. Ne întorc privirile înspre noi înşine, când uităm că pe lângă materie, suntem şi suflet, ne fac să redescoperim că viaţa pulsează în noi şi că ochii au fost destinaţi să verse şi lacrimi, nu doar să descifreze chipuri şi locuri.

Emoţiile ne „întorc” acasă. Dau un sens profund acelui viu care suntem cu toţii, mult mai mult decât o simplă cronologie de evenimente înşirată de-a lungul câtorva decenii, ci mai ales o colecţie de inestimabile simţiri adunate de-a lungul acestor ani.

Să ne dăm voie să plângem dacă plânsul ne înalţă şi ne trezeşte din nemişcare, să ne plecăm urechea la durere şi să o înţelegem în loc să o contestăm, să nu ne „temem” de frică, să ne facem curaj să fim trişti, să îndrăznim să simţim fericirea cu toată fiinţa. Când vom înceta să fugim de emoţiile noastre ne vom îndrăgosti iremediabil de oamenii atât de vii şi de adevărați în care ne transformă.

Ne-am întrebat, în mod conştient, cu ce rămânem din această călătorie? Pe lângă bucuria de a fi avut oameni frumoşi şi dragi alături, pe lângă clipe însorite care pentru fiecare din noi arată altfel, dar care sunt atât de similare în esenţă, pe lângă amintiri, oare nu ne rămân şi emoţiile care ne-au făcut inimile să bată mai puternic, ochii să capete o strălucire inconfundabilă şi cuvintele să ne încremenească pe buze? Ele, care ne transformă de fiecare dată din oameni care pur şi simplu există, în oameni care sunt…

Viaţa începe cu o emoţie. Iar cine a uitat să se emoţioneze a uitat să trăiască…