Îndrăznește să visezi…

image

Adună-ți tot curajul pentru a deschide ochii. Nu pe cei cu care privești spre cer, pentru că de data asta e nevoie să privești mai departe, în suflet.

Fă cuvenita alegere de a-ți permite să fii tu însuți. Cel puțin față de tine și măcar din când în când. Astăzi, de exemplu.

Ia loc la o ceașcă de cafea cu tine și încearcă să faci tot ce știi pentru a vă cunoaște mai bune. Tu și cu tine.

Întreabă-te ce te sperie sau ce te încântă, ce te înalță sau ce te doboară. Află, rând pe rând, ce mirări sau ce îndoieli ai, cum iubești sau ce vrei să dai lumii. Uneori ne-am obișnuit mai degrabă să dăm buzna și să cerem…

Nu vei realiza cât de repede zboară timpul pentru că descoperi că ai atât de multe în comun cu persoana din fața ta, atâtea povești cu personaje similare și atât de multe planuri înghesuite pe liste rătăcite.

În clipa în care simți că sinceritatea îți curge liniștită prin vene și că seninătatea s-a așezat confortabil în privirea ta, întreabă-te care e cel mai mare vis pe care l-ai avut vreodată. Unul care să-ți facă inima să bată incontrolabil și haotic.

Cu siguranță îl vei găsi. Printre multele lucruri pe care ți le dorești se află unul diferit față de toate celelalte, pe un raft anume al sufletului tău. Îl vei recunoaște cu siguranță. De obicei visurile mari se refugiază, timid și distant, în locuri ferite din tine. Gălăgioase sunt doar temerile și fricile.

Ia-l de mână și scoate-l în față. Dă-i cuvântul. Vei rămâne fascinat de tot ceea ce știe despre tine. Poate vei constata că toate vorbele pe care credeai că le ai la tine s-au rătăcit subit. Realizezi că habar n-aveai de ceea ce se ascunde în spatele superficialității de care te suspectai pe nedrept și cât de multă trăire autentică reușește să nască în tine simplul gând la ceea ce ai putea deveni. Pentru că visul tău te va transforma în tot ceea ce e nevoie să fii pentru a-l împlini…

Acum că ai realizat ca TU EȘTI VISUL TĂU cel mai îndrăzneț, va trebui să-l așezi în cel mai luminos loc din viața ta, ca să îl vezi mereu. Uneori, arta de a visa, în lumea concretă în care trăim, e un act la fel de sigur ca o săritură în gol, fără parașută. Nu contează. Pentru că un vis este ceea ce inima ajunge să afle despre noi înșine înainte ca mintea să apuce să parcurgă traseele familiare ale raționalului. Visurile sunt adevărurile cele mai profunde și mai vii pe care le purtăm în noi, revelate gratuit atunci când ne dăm voie să simțim și când avem curajul să credem în ceea ce simțim.

Îndrăznește să visezi și fă-ți cadou cel mai frumos vis al tău! Deschide uși, sparge ziduri dacă trebuie, zdrobește neputințe, nimicește limite, nu ezita să străbați abisuri, cucerește culmi, nu lăsa niciun obstacol netrecut până în ziua în care îl vei putea privi cu ochii deschiși. De data asta, nu doar cu cei ai sufletului, ci cu cei cu care priveai adineauri spre cer… În ziua în care îl vei cuprinde cu privirea, cel pe care îl vei privi ești chiar tu. Arhitectura unui vis e arhitectura sufletului tău.

Ai grijă de visul tău, dă-i consistență și mută-l în realitate! Vei simți cum să faci asta și vei afla că imposibilul e, de cele mai multe ori, doar o opinie…

… Te-ai întrebat vreodată, în cel mai onest mod cu putință, ce ești dispus să faci pentru visul tău?…

Atât de oameni

semafor

Încercăm să ne cumpărăm fericirea cu obiecte, nu cu emoții. Credem că dacă avem mai mult, ne e în mod necesar mai bine, că dacă avem, suntem. Ei bine, s-a schimbat un pic matematica zilelor noastre…

Vrem lucruri multe. Lucruri mari. Ca să acopere cât de mici ne arată uneori viața că putem fi. Și cât de vulnerabili.

O mașină nouă care devine, imediat ce o avem, neîncăpătoare pentru a ne plimba ambițiile. Apoi vrem alta, la fel de nouă, care ni se va părea plictisitoare în momentul în care devine a noastră. Când te trage apoi viața pe dreapta, înainte de semafor, juri că ai fi preferat să fii pieton…

E bine că unele lucruri nu pot fi cumpărate. Zâmbetele, emoțiile sau poveștile trăite. Pentru că dacă s-ar putea, ne-am duce cu buzunarele doldora de bani în primul magazin, le-am alege pe cele mai nou-apărute, pe cele mai de curând lansate, pe cele mai scumpe. Le-am încerca, entuziasmați, în cabina de probă și am ieși apoi, satisfăcuți de alegerea noastră.

Entuziasmul ar dura fix cât drumul până acasă. Le-am arunca cât colo, cu etichete cu tot și nu ne-ar mai trebui, doar pentru că le-am achiziționat deja. Iar noi vrem mereu altceva, un “ceva” mai spectaculos și mai de neatins. Asta până când îl obținem…

Ne dorim întotdeauna să părem deosebiți în ochii celorlalți. În ai noștri nu mai avem timp să privim decât în oglinda retrovizoare. Neîncăpătoare pentru tot ceea ce se ascunde dincolo de ei.

Când se face verde pornim iar, demarând în trombă, îndreptându-ne de fiecare dată cu același entuziasm, spre aceleași lucruri, diferite doar prin design și noutate. Doar pentru a ne plictisi iremediabil de ele în clipa în care devin ale noastre…

Chiar dacă nu sunt de ultimă generație, zâmbetele și poveștile valorează infinit mai mult decât contururile tuturor obiectelor cu care obișnuim să ne decorăm viețile atunci când nu realizăm că de fapt tot ce ne dorim e să umplem goluri.

Pentru că deși sunt vechi de când lumea, ele nu vor avea niciodată dată de expirare…

Tu.

image

Despre tine am inventat atâtea întrebări încât nu-mi mai ajunge timpul să caut răspunsuri la întrebările despre mine.

Mai întâi te-am întâlnit de mii de ori pe pământuri sau pe ceruri dedesubtul cărora am decis să-mi așez zâmbetele.

Apoi ți-am intuit gânduri și am descifrat priviri întrebătoare pe drumuri pe care le știu atât de bine pentru că le-am străbătut și eu.

Mi-ai venit în minte în atât de multe clipe, încât am înțeles, cu uimire, că locuiești mai mult acolo decât pe drumurile pe care le bați, străin, neștiind ce cauți de fapt.

Am văzut dincolo de ce ai fi vrut să pari sau de ce n-ai fi vrut să arăți niciodată. Între timp, urmele pașilor tăi mi-au devenit străine. Pentru că am decis că am mai multă nevoie de mine decât de tine.

Când am încetat să te mai caut, ai început tu, stângaci, să pornești în căutarea ta. Nu ți-e foarte clar ce vrei, pentru că încă n-ai aflat cine ești. Și nu e, oare, de o imposibilă pustietate să ai totul, dar să nu reușească să te mulțumească nimic? Să încerci să te câștigi pe tine însuți în atâtea și atâtea priviri și îmbrățișări și să te rătăcești tot mai mult, cu fiecare dintre ele?…

Cândva m-aș fi aventurat să-ți culeg de pe buze și din suflet, una câte una, întrebările și neliniștile și să le împrăștii în patru zări, doar pentru ca mai apoi să încerc să te aduc mai aproape de tine. De-acum va trebui să te găsești singur. Nu te mai aștepta să te ajut să-ți răspunzi la întrebările despre cine ești.

Anunță-mă, însă, dacă vei dezlega misterul, dacă întâmplător sau nu, vei da, în sfârșit, peste tine. Când vei înțelege de ce simți neîncetat nevoia să tot dai buzna în suflete, după care, speriat de ceea ce ai putea începe să simți, ieși cu mult zgomot, în grabă, trântind ușa în urma ta.

Poate ți-e mai la îndemână așa pentru că nu găsești potrivit să trăiești decât sub un cer liber. La fel de liber cum îți place să crezi că ești. Nu faci decât să te amăgești singur, făcându-ți nefericirea și mai puțin suportabilă.

Nu știi altfel. Pentru că în acele nopți reci și tăcute, când te învăluie și întunericul și frigul și când te cuprinde o stranie senzație de singurătate, îți vei alege iar, fără a sta mult pe gânduri, un alt suflet în care să locuiești temporar pentru a avea unde să-ți încălzești mâinile și neliniștile.

Faci asta doar pentru a putea, mai apoi, să trântești încă o ușă în urma ta…