Unde duce scara ta?

image

Dacă realizarea unui obiectiv important pentru tine ar avea ca metaforă o scară imaginară, ce ți-ai dori să te aștepte la capătul ei? Pe care dintre calitățile tale ai sprijini-o pentru a ajunge la acel ceva și cum arată el pentru tine?

Mă întreb care e imboldul care ne determină să pășim hotărât pe treapta următoare și când lăsăm neîncrederea să ni se strecoare în gesturi.

Îndoielile se încăpățânează să persiste tocmai în cei pentru care ar trebui să fie cele mai străine. Probabil învățăm lipsa de încredere, în viață, pe alte scări, cu alte țeluri la capătul lor, pe care fie nu le-am atins, fie nu ni le-am mai dorit când am reușit să le materializăm.

Și-atunci transformăm acele episoade în realități incontestabile pe care ne ambiționăm prostește să le cărăm cu noi peste tot, ca pe niște bolovani imenși și diformi.

Dar nu acele momente izolate ne definesc, pentru că am strâns, în timp, infinit mai multe secvențe în care am fost excepționali, geniali, frumoși. Depinde pe care le selectăm când regizăm, în minte, pelicula despre noi.

Ne putem parcurge scara mai stângaci sau mai determinați, fie intimidați de numărul de trepte rămase, fie motivați de numărul celor parcurse. Ne vor asalta în timpul ăsta zeci de povești, iar pe cea a renunțării o vom auzi cel mai des. De regulă, nu e niciodată cu happy-end.

Trebuie să înțelegem că scara e doar a noastră. Uneori o vom simți solidă sub pașii siguri, alteori se va șubrezi văzând cu ochii și vom avea senzația că stă să se prăbușească. E doar una din multele feste pe care ni le va juca mintea. Scara e întotdeauna aceeași.

Ne vor prinde acolo și ploi care ne vor uda până la piele, ne vor răsuna în urechi și tunete, va fi și soare care ne va arde nemilos și de care nu vom avea unde să ne adăpostim. Dar în final totul va merita.

Există mii de moduri în care îți poți parcurge scara, despre care poți crede că te desparte sau te apropie de un țel, depinde de perspectivă. Cei care vor urca în salturi mai multe trepte deodată s-ar putea să fie nevoiți să o ia de la început, treaptă cu treaptă de data asta. Dacă arzi etape rămân întotdeauna goluri. Pe acolo cad ei.

Pe unii îi vom lăsa în urmă, iar unii ne vor depăși. Pentru că drumul lor nu coincide cu al nostru, comparațiile cu ei nu ne vor folosi la nimic. Pe acesta nu-l putem parcurge decât noi, în cel mai unic mod cu putință.

Cei care vor înțelege că la fel de important ca și scopul în sine e drumul înspre el, vor urca încet dar sigur și vor face rost de suficiente clipe să privească în jurul lor, pe măsură ce înșiră pașii.

Ei sunt cei care vor folosi scara ca pe un mijloc, nu ca pe un obstacol. Cei care au înțeles cât de mult contează pentru ei idealul lor și care în final vor avea mulțumirea de a-l cuprinde cu privirea.

Zâmbetul de pe buze le va trăda satisfacția sublimă de a putea admira de sus priveliștea care li se va desfășura în fața ochilor.

Pentru că în această călătorie adevărata provocare pe care și-au asumat-o nu este efortul, ci curajul de a fi fost propriii lor complici la reușită.

Ipostaze

image

Suntem cei mai frumoși atunci când iubim. Devenim grandioși atunci când ne recunoaștem slăbiciunile.

Ne urâțim când aruncăm în ceilalți cu judecăți aspre în fața cărora nici dacă ar vrea, nu s-ar putea apăra…

Ne înălțăm când știm să fim generoși și ne pierdem din strălucire când suntem duri sau pur și simplu nepăsători.

Devenim invincibili când avem curajul să fim autentici. Suntem reali când respirăm și emanăm simplitate.

Renunțăm puțin câte puțin la ceea ce suntem când le permitem altora să ne decidă drumul sau să ne demonstreze de ce visurile noastre sunt prea mari.

Căpătăm noi înțelesuri ale existenței când exersăm înțelepciunea și ne arătăm adevărata noblețe când înțelegem să rămânem umili.

Ne transformăm în propriile închisori când nu vrem să-i lăsăm pe ceilalți să intre.

Pierdem ceva din forța zborului și din altitudine atunci când ne mutăm privirea în jos…

Învățăm să fim puternici atunci când ne împrietenim cu limitele noastre. Ajungem să fim cu adevărat maturi când ne înțelegem pe deplin fragilitatea.

Suntem vizionari când decidem să ne debarasăm de tot ceea ce ne ține pe loc sau nu mai servește evoluției noastre.

Devenim cu adevărat memorabili când îndrăznim, cu hotărâre, să fim altfel…

 

De viață…

image Incertitudinea delicioasă a vieții. Să nu știi niciodată ce va urma. Să lași viața să facă jocurile, nu ca urmare a unei opțiuni, ci ca unică opțiune. Să nu ai pretenția că ai putea schimba ceva, indiferent ce ți-ar fi rezervat.

Singura persoană pe care poți încerca să o transformi ești chiar tu. Mai bun decât ieri și mai puțin bun decât mâine. Și tot așa…

Ar mai fi, însă, un lucru pe care-l poți schimba, care aruncă lucrurile într-o lumină dramatic diferită: modul în care reacționezi la provocările pe care ți le lansează, mai brutal sau mai elegant, viața.

Permite-i acesteia ca de fiecare dată când împarte cărțile, înaintea unei partide noi, să-ți pună în față toate lucrurile și persoanele de care ai nevoie.

Crede-mă că o va face într-un moment cum nu se poate mai potrivit. Știe mai bine ca oricine nu doar de ce anume ai nevoie, ci și când.

Tot ce alege pentru tine, de la îmbrățișări la piedici și palme trase fără rezerve, e pentru ca în final să crești, iar pe măsură ce colecționăm ani, ar fi potrivit să inventariem și realizări. Cele mai spectaculoase ar trebui, de bună seamă, să ne aibă în centru și să indice ce am reușit să facem, în timp, din noi.

Și nu dintr-un egocentrism oarecare ar trebui să începem cu propria persoană, ci pentru că e, în cele din urmă, o posibilă dovadă de altruism. Dacă alegem să evoluăm, mai degrabă să acționăm decât să ne propunem să o facem, asta se răsfrânge și asupra celor ce ne stau în preajmă.

Putem asista apoi, cu nedisimulată uimire, la modul în care un interior mobilat cu un pic mai multă bunăvoință, unde apucăturile vechi și prăfuite au fost înlocuite cu trăsături mai atent creionate, luminoase, poate, încet-încet, să trezească și în ceilalți aceeași poftă de nou…

O pădure de vreascuri de întinderea unei mări se aprinde și arde până la ultima picătură de lemn uscat de la o simplă scânteie. Doar de atât e nevoie.

De ce n-am putea atunci, la rândul nostru, să reconfigurăm această lume? Să ardem din temeliile minților noastre toate limitările, tot ce începe cu “nu”, indiferent de verbul care îi urmează și să plantăm în același loc tot ce poate fi mai durabil între încredere și voință.

Schimbările care se cer într-o singură lume pot fi nu doar mari, ci și greu accesibile. Cele cu care putem începe chiar de acum sunt în forurile noastre interioare.

Și da, cred că ele pot, însumate, să dea o altă formă lumii. Sunt cu atât mai aproape de noi cu cât ni le dorim mai mult.

Tot ce mai trebuie e să facem rost de acea scânteie…

Oglinzi

image

Fiecare dintre noi trecem prin viețile altora din cel puțin un motiv. Fiecare persoană care se perindă prin a noastră ne învață ceva valoros despre noi înșine, cu condiția să avem ochii deschiși și să fi învățat să fim autentici cu noi înșine.

Ceilalți sunt de fapt alter-ego-uri care ne pot evidenția calități sau pot scoate la lumină părți din noi la care nu am avut acces până acum. Sunt, fiecare dintre ei, oglinzi în care ne reflectăm fizionomiile sufletului.

Fascinant e modul în care fiecare persoană cu care ne intersectăm în călătoria aceasta ne arată alt fel de a fi al nostru, altul de a simți, de a iubi sau de a ne lăsa iubiți. Unii au rolul de a ne pune față în față cu demonii noștri, alții ne pot învăța, fără măcar să intuiască că sunt artizanii schimbărilor din noi, cum să ne “învingem” pe noi înșine.

Ne vedem mai clar sau mai obscur în ochii lor, mai cum ne vede lumea sau mai cum ne știm doar noi. Cu unele persoane care trec prin viața noastră ne identificăm în atât de multe feluri, alții ne sărăcesc grav, de unii simțim nevoia să ne îndepărtăm în grabă, iar din poveștile unora simțim că vrem să facem parte pentru totdeauna. De lecțiile de viață predate de unele dintre aceste persoane avem nevoie ca de aer, pentru a scurta distanța dintre ceea ce suntem și ceea ce vrem să fim.

Oamenii cu adevărat speciali rămân în viața noastră sub cele mai nebănuite forme. De unii ne vom aminti mereu, alții ne vor purta în suflete mereu.

Indiferent cât stai într-o viață a cuiva, încearcă să lași o urmă. Ceva discret, însă profund și semnificativ… Nu secundele în care ai trecut prin viața cuiva să le numeri, ci secundele în care ai reușit să devii tu însuți oglinda lui, în care ai reușit să-i arăți adâncimea frumoasă a sufletului său și incredibilul ce zace în el…

Dacă ai reușit, prin ceea ce l-ai învățat despre el, să-i așezi altfel drumul, dacă decizi apoi să mai rămâi sau nu în viața lui devine doar o chestiune de nuanță.

Cu siguranță vei rămâne în forma pașilor cu care va parcurge acest drum…