Celui ce…

20140422-174639.jpg

Cel care e străin de zările lui, n-ar trebui să pună stavilă văzduhurilor tale…

Cel care nu înțelege care e poteca, mai îngustă sau mai potrivită, pe care trebuie să pășească, n-ar trebui s-o presare pe a ta cu piedici…

Cel neîmpăcat cu el însuși n-ar trebui să fie atât de vehement în încercarea de a te despărți pe tine însuți de tine.

Cel ce mai adesea nu poate decât crede și nu vrea decât încearcă nu va ști niciodată cât de spectaculos e drumul care urcă și cât de splendid se vede lumea de la înălțimea sa…

Cel ce se caută pe sine în alți și alți oameni, în alte suflete în care încearcă, zadarnic, să se oglindească, nu te poate ajuta să ajungi să te cunoști mai bine. Pentru că el nu a reușit să facă asta încă…

Cel ce se teme să dea ochii cu el însuși și să se privească în față nu va ști niciodată să te determine să-ți așezi visurile într-un loc cât mai la vedere din tine…

Cel ce-și ascunde cu rigurozitate calitățile și harurile sub mantia neputințelor și a fricii n-are cum să scoată la lumină tot ce e mai bun în tine…

Cel ce nu vede în el însuși mai mult decât poate ochiul să perceapă nu va izbuti să te convingă să vezi măreția lucrurilor de care ești în stare.

Celui ce nu-i pasă acum, i-a păsat cu toată ființa sa…
Celui ce suferă, încearcă să-i luminezi lacrimile…
Celui ce are nevoie de ajutor, oferă-i și prezența și liniștea ta…
Celui care se bucură pentru tine, oferă-i, drept răsplată, din bucuria ta…

Iar celui care simte asemeni ție și crede ca tine și viseaza la fel cum o faci tu, fă-i loc printre anotimpurile tale…

Forţa fragilităţii

20140409-230606.jpg

Un simplu fir de iarbă? Doar atât? Nu prea cred…

Eu aleg să văd cu totul altceva în firul de iarbă. Văd nebunia şi frumuseţea începuturilor, văd îndrăzneala verdelui, simt viaţa pulsând şi mirosul de nou, văd poftă de văzduh. Nu ştiu ce proces spectaculos şi nebănuit se petrece sub pământ în clipa în care ia grandioasa decizie de a trece dintr-o lume întunecoasă, dar fertilă, într-una în care se va îmbăta perpetuu de lumină. Însă vine o clipă în care, pregătit, temperamentalul emisar al vieţii hotărăşte că întunericul şi confortul nu-i mai satisfac aşteptările primăvăratice. Vrea gust de aer curat şi o lume văzută de la înălţimea unei palme de pământ şi a câtorva palme în plus faţă de cer…

Firul meu de iarbă preferat, însă, nu e cel comun, ci cel care-şi defineşte excelenţa prin locul în care se încumetă, cu nebănuit curaj, să intre în lume. E verdele care străpunge, cu tenacitatea picăturii care transformă neîndurarea pietrei în nisip, crusta rece şi dură a asfaltului. E o forţă incredibilă a fragilităţii dar şi o dovadă de neobosită perseverenţă şi de voinţă neintimidată de un teren de o duritate ostilă.

Nu e nevoie să devii tu însuţi dur ca să cucereşti duritatea, nu trebuie să devii asemeni celuilalt, diferenţa constă tocmai în a-ţi asuma “altfel-ul”, iar delicateţea e infinit mai eficientă, pe termen lung, decât ostilitatea. Pentru că de fapt nu e o luptă, iar firul de iarbă nu învinge nicio secundă asfaltul. Îl determină doar să se dea la o parte, cu convingerea fermă că nu poate ţine piept determinării sale. Momentul în care firul de iarbă ridică ochii e exact secunda în care asfaltul pleacă capul, cucerit de ceva de neexplicat şi de nestăpânit…

Verdele crud învinge doar condiţia de captiv al întunericului când el e atât de dependent de lumină şi, poate, prejudecăţile celor care n-ar fi bănuit, dacă nu ar fi avut ocazia să-l măsoare din ochi surprinşi şi neîncrezători, că deţine resursele de a face asfaltul să-şi recunoască neputinţa, pentru ca el să-şi poată face, maiestuos şi elegant, trecerea în lume.

Inteligenţa emoţională a firului de iarbă. Despre asta este vorba. E povestea cea mai grăitoare a perseverenţei dublate de blândeţe. Tehnicii de ultimă generaţie îi vine greu să concureze cu elementul esenţial din spatele firului de iarbă – fragilitatea corect înţeleasă care, într-un mod paradoxal dar sigur, generează forţă. O forţă care nu urneşte munţii din loc, dar care are capacitatea de a disloca piatra.

Ştiinţa nu prea ştie cum să explice forţa ierbii de a străpunge betonul la fel de solid ca şi formula chimică pe care o are la bază. Poate acesta dezvoltă breşe în structura sa moleculară sau, de ce nu, în stima de sine. Sau pur şi simplu viului îi este destinat să învingă. Ador când viaţa reală face ştiinţa să se ruşineze şi să-şi admită limitele! Dacă ai putea să aşezi lângă un fir de iarbă un „fir” de asfalt, nu duritatea celui de-al doilea ar reuşi să te impresioneze, ci delicateţea celui dintâi, bătăile inimii naturii surprinse exact când în prim-plan rulează spectacolul vieţii.

Asemenea fragilului fir verde, omul care face din perseverenţă dublată de răbdare haina pe care alege să o poarte zilnic, reuşind să păstreze totodată blândeţea determinării, poate schimba lumea din care face parte chiar dacă se izbeşte de opoziţii la fel de definitive ca inflexibilitatea pietrei.

Poate că şi firului de iarbă îi va fi trecut cu nesocotinţă prin minte să renunţe la ambiţii, să se predea docil adăpostului asfaltului care îi refuză cu consecvenţă dreptul la lumină sub pretextul unei comodităţi aparente sau al unei siguranţe incerte. Însă el a decis să se aventureze…

Tu ce alegi să fii, fragilitatea şi delicateţea firului de iarbă sau soliditatea şi trăinicia pietrei?
Mie îmi place verdele…

Lumi…

matroska-bigthumbnail

Mi-e dor de o lume simplă. Înduioşător de simplă. Prima lume pe care o vreau e una în care nu ne limităm la înşiratul febril al cuvintelor, ci în care învăţăm, mai degrabă, să le domesticim, învăţăm să ascultăm, ne facem timp să trăim nu doar să existăm, să vedem, nu doar să privim. Într-o astfel de lume am reuşi să intuim farmecul celui mai anost lucru şi ne-am reaminti că adevărata splendoare a vieţii începe cu inocenţa umilă a firului de nisip, nu cu rafinamentul perlei în care se transformă.

Suntem atât de conectaţi la civilizaţie, atât de online şi din ce în ce mai străini de noi înşine, atât de departe de noi şi de ceilalţi, jucăm zilnic spectacolul izolării perfecte într-o eră, lipsită de decoruri, a comunicării. Rătăcim haotic în lumea în care gândurile sunt mai degrabă tastate decât rostite, unde încăperile nu mai sunt decorate cu cărţi, ci cu obiecte, în care cărţile nu mai au pagini, ci biţi. Iar eu încă mă încăpăţânez să-mi doresc să mai simt miros de cărţi…

Mai vreau o lume autentică. Nefardată. Neîmbunătăţită ireal. Necomplicată inutil. Pentru că, în esenţa ei, lumea e derutant de simplă. Doar noi o complicăm alergând frenetic după acele lucruri de care nu mai ştim să ne bucurăm atunci când le obţinem sau despre care descoperim ulterior că nu ne mai folosesc la nimic.

O altă lume pe care mi-o doresc e populată de oameni înarmaţi nu cu ostilitate, ci cu vorbe care inspiră, nu cu critici cu lama atent ascuţită, ci cu încurajări, o lume de modele şi de mentori, cu modestie asumată onest, nu simulată. Oameni care înţeleg şi au curajul să admită că până şi cel mai simplu dintre noi are cel puţin un miracol ascuns într-unul dintre buzunarele de la piept, aşezat acolo de cine ştie câtă vreme, de care poate până şi el a uitat, alergat de viaţă… Sau o emoţie în plus, din care avem cu toţii de învăţat. Sau un război grandios câştigat… Mai vreau încă o lume de întrebări necesare şi pertinente, nu de blazare colectivă sau de şarlatanie emoţională riguros învăţată la colţ de bloc şi de principii, unde setea de cunoaştere este înlocuită, trist şi pe alocuri definitiv de o altfel de sete, de senzaţional…

Îmi doresc să văd în lumea asta, la tot pasul, oameni frumoşi cu sufletul, nu cu chipul, vreau ca valorile să fie măsurate prin colţuri de lume bătute la pas şi aer străin inspirat cu nesaţ, prin ochi plini de amintiri şi de gânduri de o seninătate subtilă, nu orbiţi de clişee sau lipsiţi de perspective, prin ceea ce reuşeşti să laşi în urma ta pe unde treci. Ne lăsăm seduşi de etichete ataşate unor obiecte care ne pot îmbrăca trupurile sau casele, dar care nu vor reuşi niciodată să umple goluri statornicite în noi. Pentru că setea noastră nu se potoleşte cu apă plată, fie ea băută într-o cafenea selectă, pe canapele de piele. Pentru că e o altfel de sete…

Ne mai trebuie o lume care are curajul să se dezbare de obiceiuri proaste şi să se dezbrace de prejudecăţi, o lume în care nu ridică nimeni piatra de pe jos, pentru simplul motiv că pe jos n-ar da de pietre, ci de vanităţi şi de aroganţe puse iremediabil la pământ, în care lipsa de eleganţă a caracterului să fie etern aşezată în genunchi, la colţ. Vreau acea lume în care încetăm să mai mototolim principii ca pe nişte ciorne nefolositoare cu care ţintim apoi cu precizie spre coşul de gunoi fără măcar să ne ridicăm de pe scaunul orgoliului, în care nu privim, superficial şi străin, din spatele ochelarilor de soare, ci din spatele unui suflet însorit, cu ochi deschişi şi cu minte limpede. Îmi doresc să nu mai conteze cât de mult, ci cât de adevărat, să nu fie necesar să pari, ci să fie suficient să fii. Să poţi, la uşa acestei lumi, să te descalţi de limite şi de temeri, să-ţi poţi aşeza pardesiul şi mărginirile în cuier, să fie lumea în sufrageria căreia să poţi deveni oaspetele favorit. Să apuci, aici, să-ţi auzi şi ideile, nu doar paşii grăbiţi de până mai adineauri.

De asta mi-e dor. De varianta noastră cea mai bună, tăinuită în fiecare din noi, asemeni păpuşii ultime, bine ascunse într-o matroska pentru care culoarea e complimentul cel mai inspirat. Partea cea mai valoroasă e şi cea mai puţin voluminoasă, însă ea îi conferă centrul de greutate, îi dă echilibru şi consistenţă. Fiecare două jumătăţi îndepărtate ne aduc mai aproape de întreg.

În final mai vreau o ultimă lume. Una bună şi altruistă până la ultimul centimetru pătrat de umanitate. În care să dăruim fără să o facem gândindu-ne la gratificări. Să oferim dezinteresat bucăţele din noi şi să ne îmbătăm de sentimentul sublim pe care generozitatea reuşeşte să îl aşeze în fiecare dintre noi. Să dăruim atunci când vine vorba de fapte, de vorbe bune, de sprijin, de zâmbete, de motive de inspiraţie sau de încântare.

Idealistă? Deloc. Gândeşte-te cât te-a costat ultimul zâmbet pe care l-ai oferit, în treacăt, unui străin. Nimic?… Asta este exact ceea ce vreau să spun…

Mai rămâne doar să găsim, cu o imaginaţie neobosită de alchimist, reţeta magică prin care să putem aşeza toate aceste lumi într-una singură, în care să ne putem muta chiar de mâine…