Tu cum iubeşti?…

image222
La cât din tine renunţi cu uşurinţă, atunci când iubeşti, numai de dragul celuilalt? Cât din ceea ce reprezinţi eşti dispus să pierzi? Te-ai întrebat vreodată de ce alegi să faci asta?

Poţi să iubeşti în mii de feluri. Dar ce anume predomină în iubirea ta? Iubeşti mai-mereu cu gust de mângâieri şi de sărutări furate, cu savoarea dimineţilor leneşe în doi sau mai ales cu ochi trişti şi renunţări, cu negări care pun noduri în gât şi tristeţe în priviri? Dacă a doua e varianta în care te regăseşti mai mult, atunci nu iubeşti, ci încerci cu înverşunare să te convingi că nu meriţi mai mult. Şi îţi iese al naibii de bine, de cele mai multe ori! Altfel, el nu te-ar mai putea găsi decât în urmele paşilor gravate pe aleile pe care le umpleaţi cândva cu zâmbete sau în felul inconfundabil în care ai reuşit să-i transformi sufletul într-un „acasă” din care nu-i mai vine să plece, decât atunci când ar fi nevoit să te caute în fiecare privire a fiecărei femei care îţi seamănă.

Dacă iubeşti exclusiv la plural, dar te pierzi şi te îndepărtezi în fiecare zi de tine, mai bine fugi, pleacă, du-te cât vezi cu ochii, căci va veni ziua în care o să-l cauţi cu disperare pe „eu” peste tot printre lucruri, prin casă, aşa cum cauţi un obiect pus bine la păstrare, dar pe care ştii că îl vei găsi doar atunci când nu vei mai avea nevoie de el… Îl vei căuta prin dulapuri, pe sub paturi, dar nici urmă de tine. Oriunde te vei uita îl vei zări doar pe „noi”, zâmbind complice. Nici urmă de eu…

Te-ai întrebat vreodată câte dintre felurile tale cele mai unice de a fi le reconfigurezi, doar ca să coincidă şi să se suprapună aşteptărilor lui? Frumos, dar până la un punct. Ai avut vreodată curajul să afli, la modul cel mai sincer, cât din ceea ce este el e ce îţi trebuie ţie, de fapt? Dă-mi voie să-ţi spun că asta nu se cheamă iubire, ci renunţare. Abandon. A tot ce a construit viaţa din tine, în ani de zile. Laşi cu seninătate un lucru căruia îi pui eticheta lucioasă de iubire să te niveleze, să te pună la pământ în modurile cele mai comune cu putinţă, la fel cum dărâmă valurile un castel de nisip, pe un mal oarecare de mare, neştiut de nimeni. Încet, dar sigur. Pe nesimţite şi fără urmă de ostilitate. Aş spune, chiar cu delicateţe.

Dacă totul s-ar petrece brutal, ar deveni vizibil şi ai apuca să realizezi că apa nu spală, docilă, faţadele castelului, ci şi-l atribuie până la ultimul fir de nisip. Asta face şi o asemenea iubire din tine. Dacă ai înţelege, ai avea curajul să-ţi iei repede castelul şi să-l muţi în altă parte sau ai renunţa de tot la turnurile la care ai muncit atât, pentru a te apuca de construit mai trainic, alături de altcineva, într-o altă formă de relief. Poate n-ar strica să alegi o stâncă…

Pentru că dacă felul în care iubeşti tu nu se suprapune matematic pe felul în care te iubeşte el, atunci nu în braţele şi nu în dimineţile lui e locul zâmbetelor tale… Dacă unu plus unu fac doi în matematica relaţiilor, atunci e bine ca fiecare unu să rămână el însuşi, dar să facă totodată parte dintr-un „noi” care să-l înfrumuseţeze, să-i aşeze calităţile şi armoniile într-o lumină caldă, nu să-i înece individualitatea. Miza nu e potrivirea cuvintelor după o melodie, aşa încât să sune bine în final, ci găsirea acelei melodii care nici măcar nu mai are nevoie de cuvinte, atât de mult reuşeşte să transmită prin note… Aşa ar trebui să sune sentimentul ăsta, pe care n-ar mai trebui să te saturi să-l asculţi… On and on…

Iubirea ar trebui să fie locul de unde să decolezi înspre noi şi noi destinaţii nebănuite ce zac nedescoperite în tine. Dacă iubirea nu face asta din tine fă-ţi serviciul de a realiza asta şi schimb-o pe o alta. Una care să-ţi crească aripile, nu să te convingă că sunt doar un accesoriu inutil, una care să te umple de entuziasm, nu să te lase fără cuvinte… Pentru că nici nu realizezi ce lume magnifică are să ţi se dezvăluie de la înălţimea unui zbor înspre ceea ce ar trebui să fie…

Tăceri…

image

Ascultă tot ce nu ţi-am spus încă… Pentru că şi tăcerile spun întotdeauna o poveste. Una chiar mai reală decât multe cuvinte în spatele cărora încercăm, prea des şi prea inutil, să ne ascundem.

Nu ai nevoie de vreun dicţionar special, e nevoie doar de suflet. Am multe feluri de tăceri, de linişte, de soare sau de vreme rea, unele mai înalte, altele potrivite. Ascultă-le. Îţi vor povesti mai multe despre mine decât un milion de cuvinte.

Dacă nu reuşeşti să-mi descifrezi tăcerile, ascultă liniştile pe care le întrerup uneori cu cuvintele pe care le aşez între noi. Uneori, când te simt prea departe, pe un meridian străin, dau drumul liniştilor să alunece înspre tine. Dacă în loc să poposească la tine şi să te determine să le descoperi, o iau la goană înspre cu totul alte zări, îmi dau seama că nu doar cuvintele au darul de a ne despărţi sau de a ne apropia… Alteori sunt tăioase şi nărăvaşe, încât mi-e greu să le ţin în frâu, rup gardurile gândurilor şi năvălesc înspre tine, ca nişte cai sălbăticiţi, îndrăznind, inconştiente, să-ţi ceară socoteală.

Dacă cuvintele mele sunt cele pe care vrei să le cunoşti, apropie-te pentru a mă putea auzi mai bine. Dar nu te limita la asta. Ascultă-mă. Am multe cuvinte, plutesc peste tot în lumea mea, însă majoritatea sunt la mine. Pe cele preferate le port cu mine peste tot, până la ultima literă şi până la cel mai nebănuit sens. Nu am loc pentru toate, însă pe cele la care ţin cu fiecare respiraţie a mea, le înghesui prin toate cotloanele genţii, chiar dacă mai renunţ, pentru ele, la unele din micile simboluri ale cochetăriei feminine. Îmi sunt de infinit mai mult folos cuvintele, decât fardurile… Uneori mă trezesc că sunt împrăştiate peste tot, pentru că atunci când e dezordine în gândurile mele e dezordine şi printre cuvinte…

Iubesc cuvintele la fel de mult ca şi tăcerile, pentru că e fascinant modul în care pot creiona iubiri şi lumi… Tu nu-mi cunoşti toate cuvintele, însă le ştii pe cele mai importante. Le-ai auzit cel puţin o dată, rostite mai timid sau mai apăsat. Printre altele reuşeşti să citeşti, în zilele în care vorbim aceeaşi limbă. La tăceri te mai poticneşti uneori, deşi sunt zile în care e singurul mod în care ştim să comunicăm… Fără cuvinte. Doar din priviri. Pentru că uneori simţi pulsul gândurilor mele cu mult înainte ca eu să le potrivesc, inspirat, în vorbe. Pentru că aşa îmi place cel mai mult să-ţi vorbesc despre mine: prin tăceri…

Cea mai frumoasă poveste despre tine e fără cuvinte, fără semne de punctuaţie şi fără sunete. Dacă vrei să-mi auzi vocea, ascultă-mi cuvintele. Dacă vrei să ajungi mai repede la sufletul meu, ascultă-mi tăcerile…

Jocul de şah-mat…

securedownload

Pentru că viaţa e adesea ca un joc de şah. Al tău cu tine. Esenţial e de ce parte a tablei de şah alegi să te poziţionezi.
Uneori eşti cu albele şi atunci e momentul în care ai curaj să inventezi visuri şi să creionezi castele, nu de nisip, ci de îndrăzneli. Când albul e culoarea ta în această confruntare, joci, de fapt, cu posibilul şi cu potenţialul. E o gramatică a realizabilului şi a încrederii în tine, care-ţi dă elanul de a te avânta în luptă şi de a te imagina deja inventariind, mândru, reuşita.
Alteori, nebunul, tura, determinarea, toate ale tale sunt negre şi atunci jocul tău devine fragil şi împiedicat. De pe tablă alunecă ameţitor de repede piesă după piesă şi odată cu ele parcă şi încrederea ta o ia uşor la vale. Realizezi cu o clipă înainte de a fi prea târziu că strategia de a-ţi sacrifica regina şi de a lăsa regele descoperit e sinonimă cu inconştienţa. Până la urmă eşti propriul tău adversar, pentru că jocul acesta al nonculorilor nu-l poţi juca decât într-un altfel de doi: tu şi cu tine.
Gândeşti îndelung următoarea mutare, pe care o faci în ultima clipă a ultimului minut, într-o complicitate tacită cu nefericirea. Abia mai apuci să apeşi butonul cronometrului, care nu pare să se sinchisească de ritmul tău dezordonat. Îşi face cu temeinicie treaba, fară a fi distras de faptul că tu nu reuşeşti să iei deciziile cu meticulozitatea cu care îşi urmează el ritmul. Dacă ai avea şi tu un pic din statornicia cadenţei lui…
De multe ori, când eşti în tabăra mai puţin luminoasă, te învârţi neputincios în faţa tablei de şah, privind, când spre piesele albe, când spre ale tale, cele negre, evaluând cu o privire gravă situaţia, dar nu găseşti puterea de a o redresa, deşi cunoşti extrem de bine regulile jocului şi ce anume ar trebui să faci ca să te salvezi de iminenta înfrângere. Te adaptezi din mers şi decizi să schimbi şi tactica, dar şi tabăra. Revii la piesele albe, care au contururi parcă mai frumoase şi mai înţelepte…
Întrebarea care îţi stă pe buze şi care te face să-ţi cauţi, neliniştit, locul este “cine va câştiga, în final?”. În loc să te concentrezi şi să elaborezi strategii, nu poţi să nu te întrebi cine va declara cui şah-matul decisiv. Depinde de tine ce vei fi la sfârşitul jocului, un nebun, “negru” de supărare, care-şi caută calul rătăcit pe undeva, pe câmpul de luptă, sau un rege glorios, de un triumfător “alb”, conştient că în spatele succesului stau zecile de pătrăţele pe care fiecare pion le-a străbătut fără să se plângă. Pentru că succesul se contruieşte din eforturi conjugate şi pentru că nu există ierarhii când vine vorba de mobilizarea resurselor, toate fiind aliaţii tăi de nădejde. După cum spunea un proverb chinezesc, după joc şi regele şi pionii ajung în aceeaşi cutie… Pentru că tu eşti peste tot în jocul tău. Avantajul e că nu poţi trişa fără să afli acest lucru. Pentru că ecourile încercărilor tale de sabotare a jocului le auzi tot tu.
Ţi-ai dori din suflet să câştigi tu, cel cu albele, dar nu eşti sigur că ai reuşit să aduni în tine atâta forţă şi tenacitate, iar pe câmpul de luptă e învălmăşeală şi, ca în orice confruntare, e haos. Se pierd pioni de o parte şi de alta, cad la datorie ofiţeri, se sacrifică ture. Jocul ăsta e ca un dans alb-negru între bine şi rău, între binele care eşti tu şi răul pe care îl adăposteşti tot tu, tradus prin toate stările uzate de dezinteres, teamă sau neputinţă.
Începe ultimul atac… cel decisiv… Fie ca cel mai bun din fiecare dintre noi să câştige…