Exerciţii de empatie…

tumblr_moswwwpmhB1rheieso1_500

Le criticăm celorlalţi slăbiciunile, nu le putem tolera defectele, suntem incapabili să le trecem cu vederea greşelile. De fapt, prin asta, nu putem să le acceptăm calitatea de a fi… pur şi simplu oameni, cu bune şi cu rele, exact ca şi noi. Judecăm cu o uşurinţă cel puţin de speriat, desfiinţăm…

În virtutea cărui fapt facem asta? De unde îndreptăţirea de a ridica de jos piatra şi de a o arunca cu atâta uşurinţă? Cum rămâne cu toleranţa faţă de natura umană, atât de minunată tocmai în imperfecţiunea ei, pe care ne-am deprins s-o condamnăm cu atâta vehemenţă? Acceptarea celorlalţi e ca o temă la matematică, cu multe necunoscute, pe care nu ştim cum s-o rezolvăm…

Poate criticăm la ceilalţi defecte pe care le intuim la propria persoană, poate că prezenţa lor acţionează ca o oglindă în care ne vedem pe noi înşine, şocant de nedeghizaţi. Ceea ce nu ne place la cei din jurul nostru e ceea ce, inconştient, dezaprobăm la noi, dar n-avem curajul nici să recunoaştem, nici să acceptăm. Pentru că nu vedem lumea aşa cum este ea, ci aşa cum suntem noi.

Felul în care vorbim despre cei din jurul nostru e o copie fidelă a propriului discurs interior. Tot ce spui despre ceilalţi, vorbeşte, de fapt, despre tine. Sunt cuvintele cu care te descrii. Când suntem împăcaţi cu noi, ne vom raporta în acelaşi mod şi la alţii. Când nu putem să-i acceptăm pe ceilalţi înseamnă că nici pe noi nu am reuşit să ne acceptăm întru totul.

Pretindem din partea altora perfecţiunea, însă atunci când vine vorba de a schimba la noi un banal obicei prost, suntem precum nişte sisifi dezarmaţi de bolovanii greu de urnit ce zac în faţa noastră. Poate că ar trebui să începem cu noi. Să sortăm conflicte mai vechi, să ne împăcăm cu noi şi cu lumea, să scoatem la vânzare ancorele care ne-au ţinut ţintuiţi în locuri şi în atitudini păguboase. Să avem curajul să ne recunoaştem propriile greşeli, nu să le criticăm la alţii. Să le descoperim calităţile şi să învăţăm să le apreciem. Să încetăm să-i mai judecăm pe ceilalţi şi să încercăm, mai bine, să-i înţelegem.

Aruncându-ne privirea dincolo de faptele sau de atitudinile cuiva, putem să descoperim de ce acţionează în moduri pe care le găsim de neînţeles. Nu e doar o dovadă de maturitate şi de înţelepciune, ci şi de bunăvoinţă. Cred că ar trebui să ne exersăm cu toţii această trăsătură, să facem exerciţii zilnice de empatie. Nu e tocmai comod, dar dacă ne punem în pantofii lustruiţi cu grijă ai celuilalt şi privim lumea prin ochii lui, îl vom înţelege mai bine. În unele cazuri vom descoperi un om care suferă, un om singur în ciuda faptului că e înconjurat de oameni, nesigur, un om prea trist, care poate a crezut cândva prea mult. Dăruindu-i înţelegerea noastră ne facem în primul rând nouă un dar…

Poate că întrebarea pe care ne-o adresăm când ne vedem n-ar trebui să fie “Ce mai faci? Eşti bine?”, ci, mai degrabă, “E linişte în interiorul tău?”. Căci în unii dintre cei din jurul nostru e vreme de furtună sau de nelinişte sau, şi mai rău, e război. Sau e doar trist. Deşi par a fi bine cu ei înşişi, nori grei şi ameninţători le trec pe deasupra capului, nori pe care noi, ceilalţi, nu-i sesizăm. Poate pentru că cerul nostru e senin atunci sau pentru că empatia nu e o materie care se predă la şcoală, din păcate. O putem învăţa şi singuri, cu puţină voinţă şi cu o atitudine de autodidacţi…

Cel mai bine ar fi să renunţăm la prostul obicei de a critica şi să ne îndreptăm privirea înspre propriile slăbiciuni, nu înspre ale celorlalţi. Să nu judecăm cu o superficialitate soră cu ignoranţa, ci să ne dăm voie şi nouă şi lor să fim înainte de toate oameni şi, aşadar, imperfecţi…

Despre ratări şi reinventări…

13

Ai căzut… Nu-i nimic. E nevoie de un singur gest şi eşti din nou în picioare. Ţi-ai zdrelit hainele. Şi, din păcate, nu doar hainele… E în regulă. E atât de uman să greşeşti. Şi e dreptul tău…

Şi încrederea în tine ţi-e zdruncinată rău. De hainele rupte nici măcar nu îţi mai pasă, dar de suflet, da. Pentru că doare. Nu-ţi mai aminteşti care a fost momentul nefast când ţi s-a întâmplat, însă la un moment dat ţi-a devenit clar că n-ai cum să mai eviţi căderea, iar o secundă mai târziu simţeai deja asfaltul dur şi rece izbindu-ţi faţa. Apoi ai dus mâna înspre bărbie şi ai simţit cum se prelinge sângele. Nici măcar asta nu te-a speriat. Pentru că nu acea durere o simţeai. Ci pe aceea din interior… Primul lucru care ţi-a trecut prin minte a fost să te ridici cât mai repede, pentru că lumea văzută de la nivelul solului e rece şi anostă, iar tu trebuie să tinzi spre „în sus”…

Poate era o treaptă lipsă în planurile tale şi aşa s-a produs inevitabilul. Poate mai aveai de învăţat încă ceva. Căderea în sine nu înseamnă nimic, totul depinde de felul în care vei şti să gestionezi ratarea. În asta constă marea artă. Lecţia pe care ţi-o va preda va fi nepreţuită, când îţi vei şterge hainele de praf, vei alunga gustul eşecului şi vei reuşi să te aşezi din nou în poziţie verticală.

Când am căzut ultima oară, am decis să plâng doar dacă asta mă va ajuta să merg mai departe. Şi am plâns. Acum nu îmi dau seama dacă m-a ajutat sau nu, însă am plâns cu toată fiinţa şi cu toată disperarea de care eram în stare. Apoi am inspirat adânc şi am încercat să-mi înşir paşii, unul după celălalt, mai şchiopătând pe alocuri, cu ochii roşii şi umezi, dar cu spatele drept şi privind înainte, spre acel punct îndepărtat în care ştiam că îmi va lua ceva timp să ajung, dar unde eram convinsă că voi ajunge într-un final. Chiar dacă până acolo voi mai plăti preţul unor căderi… sau al unor lecţii predate magistral de cel mai bun profesor pe care ni l-am putea dori, viaţa.

Văd în jur oameni minunaţi care se judecă prea aspru pentru că la un moment dat în existenţa lor, au făcut una sau mai multe alegeri greşite. Pentru că de regulă, unei decizii neinspirate îi urmează una şi mai proastă, care o susţine şi care te aruncă într-un cerc vicios din care ţi-e greu, spre imposibil, să mai ieşi. Oameni care nu acceptă că da, ai voie să greşeşti. Indiferent despre care aspect al vieţii e vorba. Pentru că viaţa în sine nu e decât un şir de alegeri, deci un şir de ratări ale altor opţiuni. Tu însuţi eşti suma alegerilor tale. Iar uneori, nu sunt cele mai inspirate. Iar lucrul acesta e perfect uman. Ni se întâmplă tuturor să greşim pentru că uneori gândim cu emisferele sufletului, nu cu cele ale minţii şi sufletul e locul din noi care e cel mai uşor de călcat în picioare sau, în cel mai bun caz, de păcălit.

Acordă-ţi dreptul să greşeşti, dar nu uita să înveţi din greşelile tale. Asumă-ţi-le cu seninătate. Iubeşte-le, pentru că ele sunt cele care te vor ajuta să mergi înainte. Ai îndrăzneala să crezi că eşti mai bun cu fiecare pas greşit pe care îl faci, pentru că, în felul acesta vei învăţa, în timp, cum să eviţi viitoare eşecuri.

Reinventează poteca pe care o străbaţi, configurând-o după armonia sufletului tău. Nu lăsa ratarea să te împiedice să-ţi aşezi altfel drumul, mai bine, mai potrivit. Poate că te va purta într-o cu totul altă direcţie, acolo unde trebuia de fapt să ajungi. Fă curăţenie nu doar printre lucruri, ci şi în viaţă, şi renunţă la toate relaţiile inutile, care nici nu-ţi fac bine, nici nu te ajută să evoluezi. Nu-i lăsa pe oamenii „mici” să te împiedice să devii omul „mare” care ţi-ai dorit întotdeauna să devii, în sensul cel mai frumos şi mai modest al cuvântului.

Când îţi iubeşti greşelile ai şansa de a învăţa să iubeşti omul care te-au ajutat să devii. Pentru că, într-un mod paradoxal şi bizar, deşi la momentul respectiv ţi-au pricinuit nefericire şi poate ţi-au stors vreo tonă de lacrimi, ţi-au îmbogăţit existenţa într-un mod pe care poate îl vei înţelege pe deplin doar mai târziu…

Promisiunile toamnei…

tumblr_mt2p6ggBT91s3gzq4o1_500

Mi-a promis că mă va aştepta până când, în goana mea, o voi prinde din urmă. M-a întârziat vara, cu a ei toropeală de gesturi şi de păreri…

Mi-a spus că, dacă-i fac loc lângă mine, va poposi o vreme pentru a face împreună liste de împliniri pe care mi le doresc şi pe care să le inventariez apoi, în vreme ce le voi înşira, ca pe nişte mărgele, pe şiragul pe care să-l port pentru a nu uita ce-mi doresc şi încotro vreau să mă îndrept.

Mă învaţă în fiecare zi cu soare, despre care am vanitatea să cred că mi-e destinată doar mie, că lumea e mult mai frumoasă atunci când e la fel de cald şi de bine în ea ca în îmbrăţişarea cuiva drag, şi, cu fiecare ploaie rece prelinsă dintr-un cer mohorât, că până şi soarele mai are dreptul să-şi tragă sufletul şi că vremea frumoasă trebuie să fie, în primul rând, în interior.

Îmi arată cum, atunci când nu e aici şi când se plictiseşte, colorează frunze într-un alt colţ de lume, de aproape sau de altundeva, de aiurea. Îmi povesteşte că atunci când aici e vară, de acolo de unde e, are obiceiul de a trage cu ochiul şi de a o respira, preţ de câteva momente. Pentru că până şi toamna are vara ei…

Are răbdarea să-mi explice cum începuturile se pot dovedi, de fapt, cele mai potrivite continuări, sub o altă formă şi cum noul ne poate ajuta să creştem, prin simpla schimbare a perspectivei. În timp ce o ascult, îmi vin în minte toate lucrurile pe care mi le doresc de la ea. Sau de la mine… Mă gândesc ce timp ideal pentru bilanţuri şi pentru planuri e toamna. Totodată, e un anotimp plin de energii creatoare şi de promisiuni, unele concrete, altele abia şoptite. Îmi doresc de la toamna mea să mă ducă mult mai departe decât mi-am propus şi un pic mai aproape de mine.

… Cei care mă cunosc foarte bine ştiu deja că pentru mine începutul toamnei e sinonim cu un început de drum. Unul la care am visat de mult. Pe care l-am aşteptat îndelung. Şi după care am tânjit. Se anunţă un drum lung şi nu neapărat lipsit de obstacole. E o provocare pe care am adus-o în viaţa mea pentru că mi-am dorit un mai mult pentru care abia acum mi-am făcut curaj…

Uneori facem lucrurile din complezenţă, alteori dintr-un imperativ impus de societate, din lipsa opţiunilor, din neîncredere, din necunoaştere. Le facem fără să ne gândim prea mult dacă ni le dorim cu toată fiinţa, dacă ele rezonează cu cine suntem noi cu adevărat. Însă cred că ne aşezăm pe traiectoria înspre o potenţială reuşită, atunci când le facem pentru că asta e ceea ce simţim, când intuiţia ne ghidează în alegerile noastre esenţiale, de viaţă.

Am încredere că toamna îşi va ţine toate promisiunile pe care mi le-a făcut. Prima şi cea mai importantă e însăşi venirea ei, cu noul, cu răcoarea şi cu un elan pe care reuşeşte de fiecare dată să mi-l transmită, cu poftă de ciocolată caldă, de viaţă şi de fapte, de întâmplări şi de adevăruri.

De-acum, viaţa poate să înceapă!

De ce?…

11

De ce ne temem să iubim şi să ne lăsăm iubiţi? Ne gândim de prea multe ori înainte de a ne permite să fim, pur şi simplu, noi înşine, în faţa unei alte persoane. În faţa unui străin. Un străin care, la un moment dat, ar putea deveni o prezenţă esenţială în viaţa noastră. Ne vine atât de greu să ne dezbrăcăm de clişee, de temeri, de neîncredere şi să-l lăsăm pe celălalt să ne vadă aşa cum suntem noi. Adică reali.

E foarte probabil ca reţinerile noastre să fie generate de teama de a nu suferi… Dar oare nu e cu mult mai mare pierderea de a nu avea cu cine să împărtăşeşti gânduri, emoţii, tresăriri, de a simţi sub fiecare pas pe care îl faci greutatea iubirii care zace în tine şi de a nu avea pe cine să bucuri cu ea?

Poate că fiecare dintre noi a trecut, la un moment dat în viaţă, prin situaţia ingrată de a iubi o persoană nepotrivită, care nu s-a sinchisit nici măcar să ne descopere… Poate atunci am fi dat orice să putem schimba direcţia paşilor care se îndepărtau de noi, înspre… înapoi. La fel cum probabil, fiecare a dezamăgit cel puţin o persoană la care iubirea se putea citi în ochii îndrăgostiţi, în zâmbetul îndrăgostit, în gesturile tot atât de îndrăgostite. Dar pentru care noi n-am avut nici timp, nici ochi deschişi…

Iubirea neîmpărtăşită doare rău. E atunci când simţi că cel mai frumos loc de pe pământ e lângă celălalt, dar când realizezi că, de fapt, acolo e o învălmăşeală de gheaţă şi de frig, pe care nu le-ai simţit până atunci, dar de care te-ai ataşat, inconştient, ca un copil care nu se poate despărţi de jucăria preferată. Pentru că atunci când o ţine în braţe, visele sunt mai dulci, noaptea mai puţin întunecoasă, iar balaurii sunt inofensivi. E atunci când focul din tine e stins cu răceală şi cu nepăsare. Când tu gândeşti totul la plural, iar el nu te iubeşte pe tine, ci îşi iubeşte individualitatea, când persoana întâi e singura pentru care consideră că e relevant să existe. Poate că rezişti o vreme. Cel puţin din ambiţie. Poate că încerci. Cu siguranţă mai speri.

Dar la un moment dat, când cu toată căldura şi iubirea ta nu poţi lumina unghere şi locuri din celălalt, decizi că punctul e un semn grafic cu mult mai potrivit decât virgula. Şi îţi aşezi frumos, în de-acum celebra valiză cu care ai pornit în călătoria vieţii tale, alături de haine şi de cărţi, şi speranţele pe care le aveai şi care erau atât de multe şi de voluminoase, încât abia ai reuşit să o închizi. Acum, la plecare, sunt mult mai puţine. S-au împuţinat serios pe parcurs. A mai şi rămas puţin spaţiu gol în valiză, dar refuzi cu încăpăţânare să-l umpli cu deziluzii. Pe acelea preferi să le uiţi, la el pe raft, aşezate lângă CD-urile cu muzica unor oameni la fel de singuri, care îndrăznesc să recunoască acest lucru în versuri. Apoi porneşti, nu spre casă, ci înspre o altă iubire. Poate de data asta, una autentică, sub formă de conversaţie între două suflete, nu de monolog din partea unuia şi de priviri plimbându-se neliniştit pe pereţi, din partea celuilalt. Una care ţine loc şi de foame şi de frig. Una în care tăcerea va fi, de fapt, liniştea dintre două inimi care se înţeleg din cadenţa bătăilor, dintre doi oameni care au înţeles să înveţe la timp lecţiile pe care viaţa ni le predă fiecăruia dintre noi şi care, poate, nu greşesc cu nimic când au senzaţia că se cunosc de cel puţin o viaţă, dacă nu de mai multe…

… Iubesc să fiu îndrăgostită… Şi iubesc bărbaţii care au curajul să se îndrăgostească. Pentru că au curajul asumării şi nu se ascund în spatele temerilor, pe care, cu siguranţă, le au. Pentru că riscă să lase garda jos şi să-şi lase imperfecţiunile la vedere într-un demers care arată cât de maturi i-a învăţat viaţa să fie. Riscă să umble multă vreme, în cazul în care se dovedeşte că au făcut o alegere neinspirată, cu un oftat în suflet şi cu o tristeţe în privire, pe care toţi ceilalţi o vor sesiza de departe, dar pe care doar ei o vor înţelege pe deplin. Şi o vor purta cu ei, ca moştenire dintr-o iubire ce i-a adus, emoţional vorbind, aproape de sărăcire şi ca lecţie valoroasă, pentru cea care-i va urma. Realizează că e infinit mai puţin costisitor să se vindece de o îndrăgosteală nepotrivită, decât să lase un om care poate le era destinat să dispară din viaţa lor datorită nepăsării şi a prea puţin atentelor priviri aruncate în jur.

Pentru că unii dintre ei se încăpăţânează să mai creadă, iar atunci când crezi cu fiecare respiraţie a universului care eşti, în iubire, la un moment dat va sfârşi şi iubirea prin a crede în tine. Şi ţi se va dezvălui, făcând ca fiecare secundă în care ai fost sau te-ai simţit singur şi ai tânjit după o jumătate, doar a ta, să merite aşteptarea…