Tentaţii: facilul…

CNH5SCCAZE44J5CA8N08YBCAJ47I3FCA7A8GCNCAUVLP1GCA5I8OVRCACV31TPCAFZDKURCAYAIH6ZCANCDXOFCACIZX1ECAKMMZHTCA7D4K6XCAHF6AUCCA293A2KCAU8DD4RCAE9DZ7LCAREA7WFCAUPDB80

Pentru că e mult mai uşor să căutăm scuze decât să ne suflecăm mânecile. Pentru că toate lucrurile valoroase necesită timp şi efort iar noi nu suntem dispuşi nici la timp, nici la efort. Pentru că ne uităm în jur şi dacă îi vedem pe ceilalţi dedându-se aceleiaşi nepăsări credem că avem o foarte bună justificare. Competiţia vieţii tale trebuie să fie cu tine însuţi. Cu acele ecouri din mintea ta care încearcă să te descurajeze de fiecare dată când ai in plan ceva măreţ…

Oare când şi cum, de-a lungul vieţii, învăţăm blazarea? Oare ne naştem cu ea, sau o creştem în noi, ca pe un şarpe veninos, pe care îl hrănim cu inconştienţă şi a cărui muşcătură veninoasă ne şochează ulterior? De ce unii oameni se mulţumesc cu un puţin atât de mărunt, când ar putea să-l multiplice de mii, de zeci de mii de ori? De ce le e suficient simplul fapt de a exista? Tendinţa de a vorbi despre lucrurile pe care ni le dorim este infinit mai mare decât determinarea de a acţiona. Suntem atât de buni când vine vorba să declarăm. Toţi acţionăm, cel puţin din vorbe. Toţi ştim, teoretic, ce avem de făcut. Atunci cum se face că amânăm la infinit acţiunea, când ştim că dacă ne-am apuca de treabă pur şi simplu, fără a ne pune prea multe întrebări legate de finalitatea ei, am aduce atât de multă împlinire în povestea noastră de fiecare zi?

Poate acţiunea ne sperie pentru că ne sperie un potenţial eşec. Modul în care îl proiectăm în mintea noastră este cel care face diferenţa. Ce rost mai are să continuăm dacă am dat greş? De ce să nu renunţăm, dezamăgiţi, întărindu-ne şi mai mult convingerea lui „am ştiut eu!…”? Pentru că dacă facem asta nu vom deveni mai buni niciodată. Pentru că simplul fapt că ai greşit arată că ai încercat, ca ai cochetat cu ideea de a depăşi limitele zonei tale de comoditate. Pentru fiecare dintre noi, ea poate constitui un redutabil duşman, însă, cu un pic de înţelepciune, o putem transforma într-un aliat. Pentru că ne putem juca întotdeauna „de-a limitele”, le putem trasa mai departe, din ce în ce mai departe. Iar apoi le putem depăşi iar şi iar. Până la urmă, suntem artizanii propriilor vieţi, de ce nu ne-am desena zone de confort tot mai ample, a căror continuă depăşire să o negociem şi renegociem apoi cu noi? De ce n-am privi mai târziu înapoi, realizând mulţumiţi cât de mult ne-am schimbat şi câţi kilometri de ignoranţă am reuşit să lăsăm în urmă?

Ieşirea din zona de confort poate fi de-a dreptul traumatizantă pentru unii sau extrem de reconfortantă pentru alţii. Ea poate să constituie o adevărată provocare, pentru că atunci când concurezi cu tine însuţi, miza de a urca pe podium poate deveni extrem de motivantă. Desigur că nu e uşor. Şi nici măcar comod. Dar trebuie să luăm în calcul că odată ce i-am depăşit graniţele, ni se dezvăluie o lume cu totul nouă, populată de alte satisfacţii. Nu putem uita că rezistenţa la schimbare e mare. Iar la un moment dat, ceva din mintea ta va încerca să te descurajeze. Chiar tu însuţi. Poate că e mai uşor să pleci urechea la acea voce care încearcă să te convingă cu orice preţ că acel „nu se poate” e valabil, decât să rişti să încerci… Cea mai inspirată decizie ar fi să o reduci la tăcere şi să rulezi în mintea ta, la volum maxim, melodia ta preferată despre succes, oricare ar fi ea.

Cădem adesea în capcana comparaţiilor… cu ceilalţi. Dacă sunt mai buni decât noi, îi invidiem şi tindem să atribuim reuşita lor unor părtiniri ale vieţii, unor şanse providenţiale, niciodată muncii sau determinării, aşa cum se întâmplă în cele mai multe dintre cazuri. Dacă sunt mai puţin buni decât noi, ne simţim extrem de mulţumiţi de faptul că e o comparaţie în favoarea noastră şi ne îmbătăm cu o doză sănătoasă de autosuficienţă. Cât de mult greşim…

Unicul termen de comparaţie pe care trebuie să-l avem suntem chiar noi. Fără a uita să învăţăm de la ceilalţi, trebuie să ne configurăm viaţa raportându-ne la noi înşine. Pentru că suntem unici, suntem fiecare dintre noi o lume în sine şi funcţionăm după alte reguli interioare, reacţionăm la alte motivaţii şi vibrăm pe cu totul alte frecvenţe.

În momentul în care vom înţelege că acţionând creştem, am făcut deja prima şi poate cea mai importantă mutare în acest joc în care dacă vrem să ne cunoaştem mai bine adversarul, tot ce trebuie să facem este să ne privim în oglindă. Oricare ar fi rezultatul acţiunii, experienţa dobândită ne va îmbogăţi şi ne va ajuta să evoluăm. Iar în secunda în care vom alege să ne debarasăm de facil şi vom da comoditatea pe disconfortul acţiunii, când vom „risca” să facem acel prim pas, timid, în afara zonei noastre atât de familiare de confort, vom mai înţelege un lucru despre noi înşine, vom mai învăţa ceva despre felul în care funcţionăm…

Îmi doresc să cred doar în acei oameni care zi după zi câştigă noi şi noi teritorii în splendida luptă de autodepăşire, să-mi însuşesc mai multe atitudini de învingător decât de învins şi să aşez verbul „a face”, cu ale lui minunate energii într-un loc cât mai la vedere din mine, pentru ca privirea să-mi cadă în fiecare zi asupra lui şi pentru a-l transforma, încet-încet, într-una dintre realităţile mele preferate…

De vară…

tumblr_mqg6argQ4N1rdc3iho1_400

Prea vară… Căldură. Nisip şi valuri ale mării ce mi se sparg la picioare. E atâta lumină în jur încât am senzaţia că mi s-a strecurat şi în suflet. Azi am timp. Mă gândesc de câtă vreme am aşteptat acest anotimp şi nu pot să nu mă întreb dacă, acum când e aici, îl apreciez atât cât trebuie şi dacă-l iubesc aşa cum merită.

Vara de afară se suprapune aproape perfect peste vara din mine. S-a instalat pe nesimţite după o iarnă grea şi o primăvară plină de capricii. Şi-acum etalează tot ce are mai bun. Mie, vara îmi aduce, de cine ştie unde, căldură şi linişte. Are un calm şi o maiestuozitate pe care i le iubesc de fiecare dată. Deşi nicio vară nu seamănă cu alta pentru că noi suntem de fiecare dată diferiţi. Unele veri trec în pripă, fără să-ţi dai seama când, pentru că marea în care te scalzi tu e prea agitată, pe altele, în schimb, ai timp să le savurezi, pe îndelete, ca pe un vin răcoros şi aromat, degustat sub o umbrelă imensă, cu ochii aţintiţi în gol.

De sub borurile mari ale pălăriei mele de soare văd doar tonuri de albastru. Albastru de cer. Şi de mare. Şi nisip mult prea încins, de atâtea milioane de secunde de când se predă, docil, soarelui. Gândurile mi se derulează leneşe prin minte, la fel ca puţinii nori ce-mi trec pe deasupra capului, aşezaţi, parcă, în glumă, pe un cer perfect.

Maiestuoasă şi plină de culoare. Aşa e vara. Aş vrea să pot lua din culorile ei vii, să le port cu mine şi să îmi amintesc să le scot la prima ninsoare. În momentul acela, aş vrea să pot colora iarna. Pentru că nu-mi place nici griul, nici frigul şi nici răceala, mai ales când reuşeşte să se strecoare şi printre oameni… Aş vrea să pot perpetua la infinit vara, chiar dacă, recunosc, de cele mai multe ori mă ascund de ea. Însă fac asta doar pentru a o admira de la distanţă…

Cred că vara simţi mai intens, te îndrăgosteşti mai repede şi visezi mai mult. Vara îţi pui mai puţine întrebări şi ai curaj să petreci mai multe clipe pur şi simplu… trăind. Temerile devin mai firave şi, pe lângă pielea bronzată, îndrăzneşti să dezvălui şi un pic mai mult suflet…

Iubesc anotimpul ăsta cu tot sufletul meu, pentru soare, pentru nopţi răcoroase, pentru zile toride, pentru sublimul cerului albastru şi pentru lumină. Îmi doresc ca această lumină a verii să se instaleze în fiecare dintre noi şi ca fiecare vară să fie mai puţin specială decât următoarea… Eu o aştept deja…