Cum rămâne cu copilul din noi?

Imagine

 

 

Poate că una dintre cele mai deosebite realizări ale noastre este să reuşim să păstrăm pur copilul din noi. Şi să nu cumva să-l lăsăm să se maturizeze… Niciodată… Inocenţa lui se traduce prin fericire autentică pentru noi.

Copilul din tine eşti chiar tu, în varianta ta cea mai frumoasă. El ştie să râdă din tot sufletul, nu e gelos, nu ştie să fie răzbunător. Tu ştii. El ştie să se entuziasmeze când zăreşte o bucată de cer colorat pe care noi, oamenii mari, o numim curcubeu şi despre care nu ştia că există. Tu nu mai ştii… Te-a ameţit viaţa un pic sau poate ai uitat. Toţi uităm…

Copilul din tine e expresia cea mai curată şi mai sublimă a sufletului tău. El e de fiecare dată cald, iubitor, aşa cum îţi doreşti să fii şi tu. El nu te critică, te iubeşte necondiţionat şi nu crede că eşti slab din cauza eşecurilor tale. Tu crezi. Îl face fericit simplul fapt că îi permiţi să existe. I-ar plăcea să-i dai libertatea de a se manifesta mai mult, dar, cu toate astea, are toată înţelegerea pentru tine atunci când n-o faci. Singurele momente în care se supără pe tine sunt doar atunci când îl crezi prea inocent sau neştiutor. Poate că încă nu ţi-ai dat seama, dar el te cunoaşte mai bine decât tine, uneori.

Ni se pare că e un moft să ne permitem să fim copilăroşi. În realitate, e o necesitate… Ştiu, cotidianul ne îndepărtează uşor-uşor de noi înşine şi de el. Dar nu e deloc greu să-l aducem înapoi, în caz că l-am rătăcit pe drum… Nu trebuie să-l îmbiem cu turtă dulce pudrată cu scorţişoară, ci cu zâmbetul nostru şi cu convingerea că, în inocenţa lui, are, de cele mai multe ori, cele mai nimerite sfaturi, cele mai potrivite răspunsuri la întrebările care ne frământă existenţa de oameni maturi.

Îmi place să cred despre copilul din mine că a rămas la vârsta întrebărilor. A ochilor mari, privind miraţi înspre lume şi minunându-se în faţa lucrurilor, pe măsură ce le descoperă. Expresia aceea de uimire de pe chipul său e inegalabilă. Lumea se vede mult mai clar de la înălţimea vârstei de 5 ani. Văzută prin ochii lui, e profundă şi lipsită de tot ce e superficial. Nu e înecată în clişee şi stereotipuri sufocante. E o lume curată şi liberă. Şi, tocmai de aceea, mult mai reală.

Fă-ţi timp pentru copilul din tine! Lasă-l să facă năzbâtii, să alerge şi să se alinte. Nu-l certa şi nu-i impune să fie riguros, ca tine. Nici n-ar putea. Şi tocmai asta îl face special. Nu-i impune reguli şi nu-l dezarma niciodată cu un “nu” categoric. Dă-i voie să-şi manifeste creativitatea. Permite-i să fie curios. Lasă-l să-ţi pună întrebări. Răspunde-i la toate, cu răbdare. Nu-l pedepsi şi nu-l pune la colţ pentru că a avut îndrăzneala să te contrazică sau să-ţi arate că greşeşti. La un moment dat, te vei convinge singur că a avut dreptate.

Nu pierde copilul din tine… Hrăneşte-i inocenţa aşa cum ştii tu mai bine. Entuziasmează-te la fel cum o face el. Într-o zi, îţi vei mulţumi pentru asta…

Ador dimineţile

tumblr_moc1fz11kI1snsr4ro1_400

… acelea cu gust de biscuiţi cu vanilie şi aromă de cafea…

E un timp magic, în care simţi că o poţi lua de la capăt, oricare ar fi viaţa ta. Fiecare dimineaţă e ca o pagină albă pe care poţi concepe cum vrei tu povestea despre tine. Azi poţi fi altfel. Nu contează că ieri ai adormit trist, azi o poţi lua de la capăt. Şi poţi decide cum vrei să fii. Pentru mine, gustul cel mai pregnant al dimineţii este acela de început…

Dimineaţa mea perfectă trebuie să aibă iz de citadin, de vacarm, de agitaţie în afara mea şi de linişte înăuntrul meu. Trebuie să fie cu soare şi cu gânduri bune. Cu multă lumină şi cu pofta lui “a face”… Trebuie să fie devreme, pentru a-mi putea asculta liniştită gândurile, înainte ca oraşul s-o ia la goană. Iar când el se va dezmetici, eu voi fi deja cu un pas înainte.

Dimineaţa îţi selectezi visele pentru ziua în curs, iar noaptea ar trebui să te găsească afundându-te în aşternuturi cu zâmbetul pe buze pentru că ai reuşit să mai faci un pas înspre acel „ceva”, diferit pentru fiecare dintre noi, dar care ne dă impulsul de a merge înainte.

Îmi place să scriu dimineaţa, pentru că şi cuvintele sunt mai odihnite. Se aştern cuminţi pe hârtie şi mă ascultă ca nişte copii. Însă de cele mai multe ori, dimineaţa mă găseşte pierzându-mă printre oameni, pe străzi aglomerate de paşii lor grăbiţi şi de gândurile lor. Camuflată în spatele unor ochelari de soare, refac trasee cunoscute mie, dar care niciodată nu arată la fel, pentru că întotdeauna alte şi alte siluete fac alţi paşi înspre cu totul alte lucruri.

De cele mai multe ori nici măcar nu privim în jur sau o facem fără să vedem prea multe, preocupaţi de inutilităţile vieţii de zi cu zi. Cum ar fi să putem pune pe pauză pentru ca totul să se oprească în loc pentru o clipă? Oare ce am vedea în jur? Oare câţi dintre cei din jur ştiu să se bucure de viaţă?… Oare câţi ştiu să trăiască?…

Era o asemenea dimineaţă, în care paşii mă purtau grăbiţi şi timpul părea să nu-mi mai ajungă, când mi-a venit în minte acel gând. Era multă lumină, aşa cum îmi place mie, dar şi vânt. Un vânt răcoros, aducător de schimbări. Mi-am dat seama că alerg într-una înspre „marea” fericire. Că o caut, inconştient, în priviri şi în oameni. Şi că pierd bucuriile mici, dar la fel de profunde, cu care viaţa ne răsfaţă pe fiecare dintre noi, atunci când ştim să le recunoaştem.

Şi am început să caut, în momentul acela, toate lucrurile simple, care au darul de a-mi face orice zi mai frumoasă. Care îmi aşază un cer senin deasupra capului şi un zâmbet în privire. De la o cafea cu lapte aromată, savurată într-o cafenea cochetă, la un „ce mai faci?”, venit de la un prieten drag, de la o carte bună, citită pe nerăsuflate, într-o după-amiază cu furtună, la o melodie făcută, parcă, special pentru a-ţi face sufletul să vibreze… Sau un apus de soare. Sau o dimineaţă perfectă.

M-am hotărât să mă bucur de toate lucrurile astea simple mai des, nu doar să trec pe lângă ele. Să le caut şi să le trăiesc. Să-mi inventez bucurii şi să mă bucur de ele ca un copil, să nu mai las niciun moment să treacă la întâmplare…

În dimineaţa aceea am decis să încep prin a-mi face o bucurie. Am zărit cafeneaua de după colţ, plină ochi la acea oră. Cei mai mulţi sorbeau grăbiţi din cafeaua aburindă şi frunzăreau ziarele. Pe mine nu ştirile mă interesau în acel moment. Mi-am spus că orice treabă aş fi avut de rezolvat mai putea suporta puţină amânare. Preţ de o bucurie…

Am intrat şi am zăbovit minute bune în faţa vitrinei pline de bunătăţi. Mi-am amintit, zâmbind, că aveam cartea preferată în geantă. Am ieşit pe terasă şi m-am aşezat la una dintre mese. Lângă mine, doi bărbaţi îmbrăcaţi în costum mi-au aruncat o privire lungă, intrigaţi, probabil, de zâmbetul meu…

… Dimineaţa aceea, perfectă, a avut gust de clătite cu mere şi caramel… Şi ceva din farmecul versurilor lui Neruda…

… Tu ce bucurie ţi-ai făcut astăzi?…

Cel mai frumos loc din tine…

tumblr_moimng79hW1rtenano1_500

Locul cel mai frumos din mine e o pajişte înverzită de gânduri frumoase şi de tresăriri. Tresăriri când ochii mei îl văd şi când ceva în mine îl recunoaşte, ca şi când dintotdeauna, cu El ar fi început iubirea… E locul unde singura muzică e fâlfâit de aripi şi zgomot de trăiri. Unde inima mea începe să bată nebuneşte şi unde luminile din mine acoperă toate umbrele.

Locul cel mai frumos din mine îl găsesc atunci când bucăţica aceea de suflet se îndrăgosteşte. Şi-atunci încep să gândesc în culori… Decorul din jurul meu se schimbă brusc, exact ca între actele unei piese de teatru, şi e înlocuit cu altul nou, răsărit nu ştiu din culisele cărui gând, făcut din tot ceea ce devin atunci când mă îndrăgostesc…

E o echilibristică sublimă să te simţi îndrăgostit, e ca şi cum te-ai plimba pe o frânghie suspendată la sute de metri înălţime, deasupra unei prăpăstii… Eşti perfect conştient că dacă vei cădea, te vei prăbuşi cu zgomot şi îţi vei face praf oasele. Dar dacă reuşeşti să-ţi menţii echilibrul, ai învins… Locul cel mai frumos din mine e tocmai aerul îmbătător al acestei înălţimi. Când ştii că eşti între două lumi, iar tu nu ţi-o doreşti decât pe cea de deasupra ta… Şi e un act de îndrăzneală şi, uneori, de nebunie să-ţi dai voie să simţi tot… Stălucirea ochilor e dublată perfect de muzica care se derulează pe repeat în mintea ta şi de zâmbetul care ai devenit.

Oricum s-ar petrece, tu nu vei mai fi niciodată la fel. Pentru că de fiecare dată când te îndrăgosteşti, ceva se schimbă în tine. Dar e o nebunie atât de necesară, care îţi hrăneşte atât de profund sensibilitatea, încât ţi-o asumi, oricare ar fi finalul. Descoperindu-l pe El, înveţi atât de multe lucruri despre tine…

Dacă ai căzut deja, înseamnă că ai crezut într-o iubire care-ţi oferea promisiuni, nu echilibru. Dacă n-ai căzut, înseamnă că ai ştiut exact ce trebuie să simţi atunci când stai suspendat în gol… Iar dacă te temi că vei cădea şi nu ai curajul să păşeşti pe frânghia întinsă, pierzi una dintre cele mai speciale stări cu putinţă…

Eu… am avut de câteva ori sufletul bandajat… Îmi aduc foarte bine aminte… Am căzut fie pentru că am alunecat, fie pentru că cineva mi-a tăiat pe neaşteptate frânghia, fie pentru că am privit în jos şi am intrat numaidecât în panică. Dar momentele în care am reuşit să-mi menţin echilibrul, cu mâinile întinse, aproape fără să mai îndrăznesc să respir, doar să simt, au fost inegalabile. Şi nepreţuite.
Acolo şi atunci am găsit cel mai frumos loc din mine…
… Care e cel mai frumos loc din tine?!

Legată la ochi, te caut cu privirea…

Imagine

 

Oare de câte ori am trecut pe lângă tine, fără să ştiu că eşti tu, de câte ori ne-am aflat în acelaşi loc, pe aceeaşi margine de suflet, fără să realizez cât de aproape-departe eşti de mine, la câte dintre întrebările mele răspunsul nu erai tu?! Poate că am trecut umăr pe lânga umăr de atâtea ori, în visele noastre, că am zâmbi amândoi amar când am realiza că eram prea ocupaţi ca să ridicăm ochii unul spre celălalt…

Eu am preferat să mă leg la ochi… pentru că am înţeles că nu te voi găsi privindu-te … Oricum, dacă te-aş vedea, nu te-aş recunoaşte…

Aşa că va trebui să mă găseşti tu… Poate te va ajuta urma parfumul meu, cu adieri de cuvinte şi de mare. Poate mă vei recunoaşte după urma paşilor, uneori visători, alteori veseli, uneori timizi, dar întotdeauna sinceri.  Caută-mă! Sunt mai aproape decât crezi…

Mi-am făcut curăţenie în suflet şi sunt gata să te primesc…  Am atâta iubire de oferit! Sunt sigură că mă crezi când îţi spun asta. La fel cum sunt sigură că ai realizat şi tu, ca şi mine, că funcţionezi mai bine cu iubire. Poate că şi tu te temi de iubire. Aşa că preferăm amândoi să purtăm măşti. Eu am renunţat de curând la a mea… am înlocuit-o cu o eşarfă, făcută din visele mele, cu care mi-am acoperit ochii. Tu o scoţi pe a ta doar seara, cu un oftat, obosit de faptul că nu poţi fi tu. Nu, nu interpretăm niciun rol, ne apărăm doar de cei care s-ar putea juca iremediabil cu sufletele noastre.

Mai am şi zâmbete, toate numai pentru tine, şi vorbe bune şi alint… şi linişti şi tăceri şi… iubire. Ţi le voi oferi pe toate, le păstrez de atâta vreme pentru tine… Pentru că atunci când mă vei găsi şi mă vei privi, voi şti imediat că eşti tu…

Mă voi îndrăgosti de tine pe loc dacă vei vedea în ochii mei lucruri pe care nici eu nu le-am descoperit încă, dacă vei  şti să crezi în mine chiar şi atunci când eu nu mai cred,  dacă îmi vei şterge lacrimile şi vei pune în locul lor infinit mai multe zâmbete, dacă alături de tine n-aş mai avea nicio întrebare, ci numai răspunsuri…

Te voi iubi pentru momentele în care vei avea curajul să îmi arăţi că nu eşti perfect, fără să te temi,  pentru sufletul tău frumos, pentru nopţile albe şi dimineţile cu zâmbete şi aromă de cafea şi de pâine prăjită, pentru că mă vei face să-mi doresc mai mult, în primul rând de la mine, şi pentru că nu-mi vei călca niciodată în picioare visele…

Îţi promit că după ce te voi întâlni, voi aştepta o zi cu mult vânt şi voi da drumul eşarfei… Vântul o va ridica încet-încet în sus şi o va purta cine ştie unde şi înspre cine…  Dacă pe mine m-a adus înspre tine şi m-a ajutat să te găsesc, poate va folosi şi altcuiva, care o va prinde din zbor…

Şterg praful de pe aripi şi fac planuri…

tumblr_mqcsb9Eowz1qivhmoo1_500

De fiecare dată îmi fac timp să fac curaţenie peste tot, mai puţin în interiorul meu. Vechi, de mult timp abandonate, stau inşirate idei, planuri, rezoluţii… Prea ocupată cu nimicuri, arunc la coş esenţialul cu conştiinciozitate.
De fiecare dată îmi doresc lucruri, schimbări, evoluţii. Le vreau pentru că simt că pot să le cresc. Dar de la minte până la faptă e o cale de la care eşti uşor dispus să te abaţi, mai mereu. Aşa se face că simt nevoia de altceva. Spun da schimbarii din mine, spun da esenţialului. Vreau să mă rătăcesc de facil.
De data asta am nevoie de esenţe. Şi de sens. E singurul mod în care pot funcţiona. De data asta, îndrăznesc să-mi asum “ALTFEL-ul”.
E un “altfel” cu hotărâre şi cu zbor.
Aripile mele erau pe-aici, pe undeva… Parcă am dat peste ele deunăzi. A…iată-le! Oare cât a trecut de când le-am folosit ultima oară?! Hmm… Pline de praf, dar capabile de minunate călătorii. Prima dintre ele va fi cu siguranţă către mine…
Drumul către mine va fi lin şi plin de răspunsuri. Mă pregătesc să fac cunoştinţă cu mine. Mă cunosc… din vedere, însa n-am apucat niciodată să stau la taclale cu mine, la o cafea.
Voi indrăzni să le povestesc despre mine şi altora… doar celor dispuşi să mă asculte. Şi despre ei… Le voi spune că omul care-i locuieşte aşteaptă să fie descoperit. Cei mai mulţi vor înţelege… Doar unii îşi vor privi cu febrilitate ceasul, deja cu gândul la urmatoarea etapă din slalomul de fiecare zi.
Când viaţa se trăieşte pe repede-înainte şi înspre “în afară”, de unde timp şi cum să mai ai ochi să priveşti în “lăuntru”, acolo unde stau cuminţi şi ascultătoare aripile tale… aşteptând să-ţi cadă privirea asupra lor şi, în sfârşit, să le eliberezi…

Eu aleg să-mi şterg aripile de praf… şi de neputinţă. Şi să le folosesc… Tu?!…