De ce?…

11

De ce ne temem să iubim şi să ne lăsăm iubiţi? Ne gândim de prea multe ori înainte de a ne permite să fim, pur şi simplu, noi înşine, în faţa unei alte persoane. În faţa unui străin. Un străin care, la un moment dat, ar putea deveni o prezenţă esenţială în viaţa noastră. Ne vine atât de greu să ne dezbrăcăm de clişee, de temeri, de neîncredere şi să-l lăsăm pe celălalt să ne vadă aşa cum suntem noi. Adică reali.

E foarte probabil ca reţinerile noastre să fie generate de teama de a nu suferi… Dar oare nu e cu mult mai mare pierderea de a nu avea cu cine să împărtăşeşti gânduri, emoţii, tresăriri, de a simţi sub fiecare pas pe care îl faci greutatea iubirii care zace în tine şi de a nu avea pe cine să bucuri cu ea?

Poate că fiecare dintre noi a trecut, la un moment dat în viaţă, prin situaţia ingrată de a iubi o persoană nepotrivită, care nu s-a sinchisit nici măcar să ne descopere… Poate atunci am fi dat orice să putem schimba direcţia paşilor care se îndepărtau de noi, înspre… înapoi. La fel cum probabil, fiecare a dezamăgit cel puţin o persoană la care iubirea se putea citi în ochii îndrăgostiţi, în zâmbetul îndrăgostit, în gesturile tot atât de îndrăgostite. Dar pentru care noi n-am avut nici timp, nici ochi deschişi…

Iubirea neîmpărtăşită doare rău. E atunci când simţi că cel mai frumos loc de pe pământ e lângă celălalt, dar când realizezi că, de fapt, acolo e o învălmăşeală de gheaţă şi de frig, pe care nu le-ai simţit până atunci, dar de care te-ai ataşat, inconştient, ca un copil care nu se poate despărţi de jucăria preferată. Pentru că atunci când o ţine în braţe, visele sunt mai dulci, noaptea mai puţin întunecoasă, iar balaurii sunt inofensivi. E atunci când focul din tine e stins cu răceală şi cu nepăsare. Când tu gândeşti totul la plural, iar el nu te iubeşte pe tine, ci îşi iubeşte individualitatea, când persoana întâi e singura pentru care consideră că e relevant să existe. Poate că rezişti o vreme. Cel puţin din ambiţie. Poate că încerci. Cu siguranţă mai speri.

Dar la un moment dat, când cu toată căldura şi iubirea ta nu poţi lumina unghere şi locuri din celălalt, decizi că punctul e un semn grafic cu mult mai potrivit decât virgula. Şi îţi aşezi frumos, în de-acum celebra valiză cu care ai pornit în călătoria vieţii tale, alături de haine şi de cărţi, şi speranţele pe care le aveai şi care erau atât de multe şi de voluminoase, încât abia ai reuşit să o închizi. Acum, la plecare, sunt mult mai puţine. S-au împuţinat serios pe parcurs. A mai şi rămas puţin spaţiu gol în valiză, dar refuzi cu încăpăţânare să-l umpli cu deziluzii. Pe acelea preferi să le uiţi, la el pe raft, aşezate lângă CD-urile cu muzica unor oameni la fel de singuri, care îndrăznesc să recunoască acest lucru în versuri. Apoi porneşti, nu spre casă, ci înspre o altă iubire. Poate de data asta, una autentică, sub formă de conversaţie între două suflete, nu de monolog din partea unuia şi de priviri plimbându-se neliniştit pe pereţi, din partea celuilalt. Una care ţine loc şi de foame şi de frig. Una în care tăcerea va fi, de fapt, liniştea dintre două inimi care se înţeleg din cadenţa bătăilor, dintre doi oameni care au înţeles să înveţe la timp lecţiile pe care viaţa ni le predă fiecăruia dintre noi şi care, poate, nu greşesc cu nimic când au senzaţia că se cunosc de cel puţin o viaţă, dacă nu de mai multe…

… Iubesc să fiu îndrăgostită… Şi iubesc bărbaţii care au curajul să se îndrăgostească. Pentru că au curajul asumării şi nu se ascund în spatele temerilor, pe care, cu siguranţă, le au. Pentru că riscă să lase garda jos şi să-şi lase imperfecţiunile la vedere într-un demers care arată cât de maturi i-a învăţat viaţa să fie. Riscă să umble multă vreme, în cazul în care se dovedeşte că au făcut o alegere neinspirată, cu un oftat în suflet şi cu o tristeţe în privire, pe care toţi ceilalţi o vor sesiza de departe, dar pe care doar ei o vor înţelege pe deplin. Şi o vor purta cu ei, ca moştenire dintr-o iubire ce i-a adus, emoţional vorbind, aproape de sărăcire şi ca lecţie valoroasă, pentru cea care-i va urma. Realizează că e infinit mai puţin costisitor să se vindece de o îndrăgosteală nepotrivită, decât să lase un om care poate le era destinat să dispară din viaţa lor datorită nepăsării şi a prea puţin atentelor priviri aruncate în jur.

Pentru că unii dintre ei se încăpăţânează să mai creadă, iar atunci când crezi cu fiecare respiraţie a universului care eşti, în iubire, la un moment dat va sfârşi şi iubirea prin a crede în tine. Şi ţi se va dezvălui, făcând ca fiecare secundă în care ai fost sau te-ai simţit singur şi ai tânjit după o jumătate, doar a ta, să merite aşteptarea…

Tentaţii: facilul…

CNH5SCCAZE44J5CA8N08YBCAJ47I3FCA7A8GCNCAUVLP1GCA5I8OVRCACV31TPCAFZDKURCAYAIH6ZCANCDXOFCACIZX1ECAKMMZHTCA7D4K6XCAHF6AUCCA293A2KCAU8DD4RCAE9DZ7LCAREA7WFCAUPDB80

Pentru că e mult mai uşor să căutăm scuze decât să ne suflecăm mânecile. Pentru că toate lucrurile valoroase necesită timp şi efort iar noi nu suntem dispuşi nici la timp, nici la efort. Pentru că ne uităm în jur şi dacă îi vedem pe ceilalţi dedându-se aceleiaşi nepăsări credem că avem o foarte bună justificare. Competiţia vieţii tale trebuie să fie cu tine însuţi. Cu acele ecouri din mintea ta care încearcă să te descurajeze de fiecare dată când ai in plan ceva măreţ…

Oare când şi cum, de-a lungul vieţii, învăţăm blazarea? Oare ne naştem cu ea, sau o creştem în noi, ca pe un şarpe veninos, pe care îl hrănim cu inconştienţă şi a cărui muşcătură veninoasă ne şochează ulterior? De ce unii oameni se mulţumesc cu un puţin atât de mărunt, când ar putea să-l multiplice de mii, de zeci de mii de ori? De ce le e suficient simplul fapt de a exista? Tendinţa de a vorbi despre lucrurile pe care ni le dorim este infinit mai mare decât determinarea de a acţiona. Suntem atât de buni când vine vorba să declarăm. Toţi acţionăm, cel puţin din vorbe. Toţi ştim, teoretic, ce avem de făcut. Atunci cum se face că amânăm la infinit acţiunea, când ştim că dacă ne-am apuca de treabă pur şi simplu, fără a ne pune prea multe întrebări legate de finalitatea ei, am aduce atât de multă împlinire în povestea noastră de fiecare zi?

Poate acţiunea ne sperie pentru că ne sperie un potenţial eşec. Modul în care îl proiectăm în mintea noastră este cel care face diferenţa. Ce rost mai are să continuăm dacă am dat greş? De ce să nu renunţăm, dezamăgiţi, întărindu-ne şi mai mult convingerea lui „am ştiut eu!…”? Pentru că dacă facem asta nu vom deveni mai buni niciodată. Pentru că simplul fapt că ai greşit arată că ai încercat, ca ai cochetat cu ideea de a depăşi limitele zonei tale de comoditate. Pentru fiecare dintre noi, ea poate constitui un redutabil duşman, însă, cu un pic de înţelepciune, o putem transforma într-un aliat. Pentru că ne putem juca întotdeauna „de-a limitele”, le putem trasa mai departe, din ce în ce mai departe. Iar apoi le putem depăşi iar şi iar. Până la urmă, suntem artizanii propriilor vieţi, de ce nu ne-am desena zone de confort tot mai ample, a căror continuă depăşire să o negociem şi renegociem apoi cu noi? De ce n-am privi mai târziu înapoi, realizând mulţumiţi cât de mult ne-am schimbat şi câţi kilometri de ignoranţă am reuşit să lăsăm în urmă?

Ieşirea din zona de confort poate fi de-a dreptul traumatizantă pentru unii sau extrem de reconfortantă pentru alţii. Ea poate să constituie o adevărată provocare, pentru că atunci când concurezi cu tine însuţi, miza de a urca pe podium poate deveni extrem de motivantă. Desigur că nu e uşor. Şi nici măcar comod. Dar trebuie să luăm în calcul că odată ce i-am depăşit graniţele, ni se dezvăluie o lume cu totul nouă, populată de alte satisfacţii. Nu putem uita că rezistenţa la schimbare e mare. Iar la un moment dat, ceva din mintea ta va încerca să te descurajeze. Chiar tu însuţi. Poate că e mai uşor să pleci urechea la acea voce care încearcă să te convingă cu orice preţ că acel „nu se poate” e valabil, decât să rişti să încerci… Cea mai inspirată decizie ar fi să o reduci la tăcere şi să rulezi în mintea ta, la volum maxim, melodia ta preferată despre succes, oricare ar fi ea.

Cădem adesea în capcana comparaţiilor… cu ceilalţi. Dacă sunt mai buni decât noi, îi invidiem şi tindem să atribuim reuşita lor unor părtiniri ale vieţii, unor şanse providenţiale, niciodată muncii sau determinării, aşa cum se întâmplă în cele mai multe dintre cazuri. Dacă sunt mai puţin buni decât noi, ne simţim extrem de mulţumiţi de faptul că e o comparaţie în favoarea noastră şi ne îmbătăm cu o doză sănătoasă de autosuficienţă. Cât de mult greşim…

Unicul termen de comparaţie pe care trebuie să-l avem suntem chiar noi. Fără a uita să învăţăm de la ceilalţi, trebuie să ne configurăm viaţa raportându-ne la noi înşine. Pentru că suntem unici, suntem fiecare dintre noi o lume în sine şi funcţionăm după alte reguli interioare, reacţionăm la alte motivaţii şi vibrăm pe cu totul alte frecvenţe.

În momentul în care vom înţelege că acţionând creştem, am făcut deja prima şi poate cea mai importantă mutare în acest joc în care dacă vrem să ne cunoaştem mai bine adversarul, tot ce trebuie să facem este să ne privim în oglindă. Oricare ar fi rezultatul acţiunii, experienţa dobândită ne va îmbogăţi şi ne va ajuta să evoluăm. Iar în secunda în care vom alege să ne debarasăm de facil şi vom da comoditatea pe disconfortul acţiunii, când vom „risca” să facem acel prim pas, timid, în afara zonei noastre atât de familiare de confort, vom mai înţelege un lucru despre noi înşine, vom mai învăţa ceva despre felul în care funcţionăm…

Îmi doresc să cred doar în acei oameni care zi după zi câştigă noi şi noi teritorii în splendida luptă de autodepăşire, să-mi însuşesc mai multe atitudini de învingător decât de învins şi să aşez verbul „a face”, cu ale lui minunate energii într-un loc cât mai la vedere din mine, pentru ca privirea să-mi cadă în fiecare zi asupra lui şi pentru a-l transforma, încet-încet, într-una dintre realităţile mele preferate…

De vară…

tumblr_mqg6argQ4N1rdc3iho1_400

Prea vară… Căldură. Nisip şi valuri ale mării ce mi se sparg la picioare. E atâta lumină în jur încât am senzaţia că mi s-a strecurat şi în suflet. Azi am timp. Mă gândesc de câtă vreme am aşteptat acest anotimp şi nu pot să nu mă întreb dacă, acum când e aici, îl apreciez atât cât trebuie şi dacă-l iubesc aşa cum merită.

Vara de afară se suprapune aproape perfect peste vara din mine. S-a instalat pe nesimţite după o iarnă grea şi o primăvară plină de capricii. Şi-acum etalează tot ce are mai bun. Mie, vara îmi aduce, de cine ştie unde, căldură şi linişte. Are un calm şi o maiestuozitate pe care i le iubesc de fiecare dată. Deşi nicio vară nu seamănă cu alta pentru că noi suntem de fiecare dată diferiţi. Unele veri trec în pripă, fără să-ţi dai seama când, pentru că marea în care te scalzi tu e prea agitată, pe altele, în schimb, ai timp să le savurezi, pe îndelete, ca pe un vin răcoros şi aromat, degustat sub o umbrelă imensă, cu ochii aţintiţi în gol.

De sub borurile mari ale pălăriei mele de soare văd doar tonuri de albastru. Albastru de cer. Şi de mare. Şi nisip mult prea încins, de atâtea milioane de secunde de când se predă, docil, soarelui. Gândurile mi se derulează leneşe prin minte, la fel ca puţinii nori ce-mi trec pe deasupra capului, aşezaţi, parcă, în glumă, pe un cer perfect.

Maiestuoasă şi plină de culoare. Aşa e vara. Aş vrea să pot lua din culorile ei vii, să le port cu mine şi să îmi amintesc să le scot la prima ninsoare. În momentul acela, aş vrea să pot colora iarna. Pentru că nu-mi place nici griul, nici frigul şi nici răceala, mai ales când reuşeşte să se strecoare şi printre oameni… Aş vrea să pot perpetua la infinit vara, chiar dacă, recunosc, de cele mai multe ori mă ascund de ea. Însă fac asta doar pentru a o admira de la distanţă…

Cred că vara simţi mai intens, te îndrăgosteşti mai repede şi visezi mai mult. Vara îţi pui mai puţine întrebări şi ai curaj să petreci mai multe clipe pur şi simplu… trăind. Temerile devin mai firave şi, pe lângă pielea bronzată, îndrăzneşti să dezvălui şi un pic mai mult suflet…

Iubesc anotimpul ăsta cu tot sufletul meu, pentru soare, pentru nopţi răcoroase, pentru zile toride, pentru sublimul cerului albastru şi pentru lumină. Îmi doresc ca această lumină a verii să se instaleze în fiecare dintre noi şi ca fiecare vară să fie mai puţin specială decât următoarea… Eu o aştept deja…

Despre oamenii frumoşi…

tumblr_m7u6r45U3z1qg7ex5o1_500

Cum fac unii oameni să emane atâta frumos în jur? Să te facă pur şi simplu să vrei să fii mai mult ca ei şi mai puţin ca tine… Să vrei să fii mai bun, în sensul cel mai profund şi cel mai îndepărtat de clişee al cuvântului.

A fi aşa este pentru ei un dat, este modul lor simplu de a fi… Recunoşti un om frumos dintr-o mie şi simţi nevoia să nu-l mai laşi să plece. Magnetismul acela special pe care îl degajă e atât de puternic… Nu ştii ce anume e, dar te inspiră. După primele cinci minute petrecute împreună, nu înţelegi de ce, dar simţi că ai puterea să dărâmi munţii. Îţi vine să faci lucruri, să te implici, să creşti.

Pentru mine a fi “frumos” e sinonim cu a fi puternic, determinat, e un amestec de ambiţie şi de voinţă, de îndrăzneală şi de tenacitate, toate adunate într-un om cald şi sensibil… Utopic? Deloc. Pentru că o astfel de persoană nu e în competiţie cu lumea sau cu ceilalţi, ci doar cu ea însăşi. Singura luptă pe care o duce e aceea de autodepăşire. Pentru că oamenii frumoşi nu-şi pun întrebări legate de imediat, căci au curajul să vadă mult mai departe şi să ridice castele în zone ale minţii pe care unii dintre noi nici măcar nu ştim cum să le mânuim. Sunt mereu în negocieri cu slăbiciunile lor şi adoră să împingă tot mai departe limitele zonei lor de confort. Zâmbesc şi atunci când au pierdut totul şi au forţa să o ia mereu de la capăt. Au curajul să încerce fiind conştienţi că chiar dacă se vor alege cu un succes sau cu un eşec, ambele se datorează curajului de a-şi asuma ceva nou. Ei ştiu de la început că în ambele situaţii sunt învingători.

Nu ştiu exact dacă oamenii de acest fel sunt foarte puţini şi greu de întâlnit sau dacă ritmul în care trăim ne-a făcut să fim incapabili să-i descoperim printre atâţia oameni pentru care viaţa e doar un dans superficial între un azi cu nemulţumiri şi un mâine incert.

Poate că oamenii aceştia sunt uneori greu de înţeles de către cei din jur pentru că sunt altfel… Pentru că vorbesc din experienţă nu din presupuneri, pentru că dintre vorbă şi acţiune o aleg întotdeauna pe cea de-a doua şi pentru că nu le stă în obicei să se plângă din cauza nereuşitelor. Sau să se laude cu realizările lor. Ei trăiesc prin intermediul lui “a face”. Pentru că au nevoie întotdeauna de noi şi noi provocări. Pentru că sunt motivaţi şi au o voinţă ieşită din comun. Pentru că sunt extrem de muncitori. Şi pentru că nu se abat niciodată de la calea lor…

Succesul lor ţine de atitudine. Pentru că dacă ştii să îţi asumi greşelile şi nu-i învinuieşti pe alţii pentru ele, dacă ştii să transformi fiecare eşec într-o lecţie şi poţi să mergi înainte crezând în continuare în reuşita ta, într-o bună zi, vei ajunge acolo. Negreşit…

Cunosc câţiva oameni frumoşi… Unul dintre ei m-a învăţat odată că trebuie neapărat să-mi urmez visurile. Orice ar fi… Că trebuie să fac asta cu preţul dezaprobărilor făţişe, al sprâncenelor ridicate sau al îndoielilor tuturor celor din jur, incapabili uneori să înţeleagă care e propriul lor rost pe lume, cu preţul neîncrederii generale sau chiar al izolării. Nu degeaba se spune că alergătorul de cursă lungă e atât de singur… Acelaşi om m-a făcut să realizez că timpul trece oricum, aşa că cel mai bine ar fi să fac tot ce îmi stă în putinţă pentru a face ca fiecare zi care trece să mă ducă mai aproape de visul meu. Că satisfacţia unui vis împlinit merită chiar şi o viaţă de efort. Şi că atunci când vine vorba de visuri, efortul se transformă în pasiune, iar pasiunea devine menire…

Poveştile tuturor oamenilor frumoşi sunt poveşti despre oameni care au crezut în vise. Şi în ei înşişi. Şi care au pus în joc toată pasiunea şi dragostea lor pentru a le da viaţă. Când visurile prind contur sub ochii tăi, înseamnă că ţi-ai ascultat inima şi ai înţeles că nu existăm la întâmplare… Le datorez acestor oameni faptul că mă inspiră, că mă fac să cred în lucruri aparent imposibile şi că dau un sens lumii…

În privinţa visurilor, am decis să-l urmez pe al meu… Să deschid fiecare uşă care mă desparte de el… Să urc fiecare treaptă care mă apropie de el… Şi să plâng de bucurie în ziua în care îl voi putea atinge cu privirea…

… Pentru că am fi mult mai săraci fără visurile noastre…

Cum rămâne cu copilul din noi?

Imagine

 

 

Poate că una dintre cele mai deosebite realizări ale noastre este să reuşim să păstrăm pur copilul din noi. Şi să nu cumva să-l lăsăm să se maturizeze… Niciodată… Inocenţa lui se traduce prin fericire autentică pentru noi.

Copilul din tine eşti chiar tu, în varianta ta cea mai frumoasă. El ştie să râdă din tot sufletul, nu e gelos, nu ştie să fie răzbunător. Tu ştii. El ştie să se entuziasmeze când zăreşte o bucată de cer colorat pe care noi, oamenii mari, o numim curcubeu şi despre care nu ştia că există. Tu nu mai ştii… Te-a ameţit viaţa un pic sau poate ai uitat. Toţi uităm…

Copilul din tine e expresia cea mai curată şi mai sublimă a sufletului tău. El e de fiecare dată cald, iubitor, aşa cum îţi doreşti să fii şi tu. El nu te critică, te iubeşte necondiţionat şi nu crede că eşti slab din cauza eşecurilor tale. Tu crezi. Îl face fericit simplul fapt că îi permiţi să existe. I-ar plăcea să-i dai libertatea de a se manifesta mai mult, dar, cu toate astea, are toată înţelegerea pentru tine atunci când n-o faci. Singurele momente în care se supără pe tine sunt doar atunci când îl crezi prea inocent sau neştiutor. Poate că încă nu ţi-ai dat seama, dar el te cunoaşte mai bine decât tine, uneori.

Ni se pare că e un moft să ne permitem să fim copilăroşi. În realitate, e o necesitate… Ştiu, cotidianul ne îndepărtează uşor-uşor de noi înşine şi de el. Dar nu e deloc greu să-l aducem înapoi, în caz că l-am rătăcit pe drum… Nu trebuie să-l îmbiem cu turtă dulce pudrată cu scorţişoară, ci cu zâmbetul nostru şi cu convingerea că, în inocenţa lui, are, de cele mai multe ori, cele mai nimerite sfaturi, cele mai potrivite răspunsuri la întrebările care ne frământă existenţa de oameni maturi.

Îmi place să cred despre copilul din mine că a rămas la vârsta întrebărilor. A ochilor mari, privind miraţi înspre lume şi minunându-se în faţa lucrurilor, pe măsură ce le descoperă. Expresia aceea de uimire de pe chipul său e inegalabilă. Lumea se vede mult mai clar de la înălţimea vârstei de 5 ani. Văzută prin ochii lui, e profundă şi lipsită de tot ce e superficial. Nu e înecată în clişee şi stereotipuri sufocante. E o lume curată şi liberă. Şi, tocmai de aceea, mult mai reală.

Fă-ţi timp pentru copilul din tine! Lasă-l să facă năzbâtii, să alerge şi să se alinte. Nu-l certa şi nu-i impune să fie riguros, ca tine. Nici n-ar putea. Şi tocmai asta îl face special. Nu-i impune reguli şi nu-l dezarma niciodată cu un “nu” categoric. Dă-i voie să-şi manifeste creativitatea. Permite-i să fie curios. Lasă-l să-ţi pună întrebări. Răspunde-i la toate, cu răbdare. Nu-l pedepsi şi nu-l pune la colţ pentru că a avut îndrăzneala să te contrazică sau să-ţi arate că greşeşti. La un moment dat, te vei convinge singur că a avut dreptate.

Nu pierde copilul din tine… Hrăneşte-i inocenţa aşa cum ştii tu mai bine. Entuziasmează-te la fel cum o face el. Într-o zi, îţi vei mulţumi pentru asta…

Ador dimineţile

tumblr_moc1fz11kI1snsr4ro1_400

… acelea cu gust de biscuiţi cu vanilie şi aromă de cafea…

E un timp magic, în care simţi că o poţi lua de la capăt, oricare ar fi viaţa ta. Fiecare dimineaţă e ca o pagină albă pe care poţi concepe cum vrei tu povestea despre tine. Azi poţi fi altfel. Nu contează că ieri ai adormit trist, azi o poţi lua de la capăt. Şi poţi decide cum vrei să fii. Pentru mine, gustul cel mai pregnant al dimineţii este acela de început…

Dimineaţa mea perfectă trebuie să aibă iz de citadin, de vacarm, de agitaţie în afara mea şi de linişte înăuntrul meu. Trebuie să fie cu soare şi cu gânduri bune. Cu multă lumină şi cu pofta lui “a face”… Trebuie să fie devreme, pentru a-mi putea asculta liniştită gândurile, înainte ca oraşul s-o ia la goană. Iar când el se va dezmetici, eu voi fi deja cu un pas înainte.

Dimineaţa îţi selectezi visele pentru ziua în curs, iar noaptea ar trebui să te găsească afundându-te în aşternuturi cu zâmbetul pe buze pentru că ai reuşit să mai faci un pas înspre acel „ceva”, diferit pentru fiecare dintre noi, dar care ne dă impulsul de a merge înainte.

Îmi place să scriu dimineaţa, pentru că şi cuvintele sunt mai odihnite. Se aştern cuminţi pe hârtie şi mă ascultă ca nişte copii. Însă de cele mai multe ori, dimineaţa mă găseşte pierzându-mă printre oameni, pe străzi aglomerate de paşii lor grăbiţi şi de gândurile lor. Camuflată în spatele unor ochelari de soare, refac trasee cunoscute mie, dar care niciodată nu arată la fel, pentru că întotdeauna alte şi alte siluete fac alţi paşi înspre cu totul alte lucruri.

De cele mai multe ori nici măcar nu privim în jur sau o facem fără să vedem prea multe, preocupaţi de inutilităţile vieţii de zi cu zi. Cum ar fi să putem pune pe pauză pentru ca totul să se oprească în loc pentru o clipă? Oare ce am vedea în jur? Oare câţi dintre cei din jur ştiu să se bucure de viaţă?… Oare câţi ştiu să trăiască?…

Era o asemenea dimineaţă, în care paşii mă purtau grăbiţi şi timpul părea să nu-mi mai ajungă, când mi-a venit în minte acel gând. Era multă lumină, aşa cum îmi place mie, dar şi vânt. Un vânt răcoros, aducător de schimbări. Mi-am dat seama că alerg într-una înspre „marea” fericire. Că o caut, inconştient, în priviri şi în oameni. Şi că pierd bucuriile mici, dar la fel de profunde, cu care viaţa ne răsfaţă pe fiecare dintre noi, atunci când ştim să le recunoaştem.

Şi am început să caut, în momentul acela, toate lucrurile simple, care au darul de a-mi face orice zi mai frumoasă. Care îmi aşază un cer senin deasupra capului şi un zâmbet în privire. De la o cafea cu lapte aromată, savurată într-o cafenea cochetă, la un „ce mai faci?”, venit de la un prieten drag, de la o carte bună, citită pe nerăsuflate, într-o după-amiază cu furtună, la o melodie făcută, parcă, special pentru a-ţi face sufletul să vibreze… Sau un apus de soare. Sau o dimineaţă perfectă.

M-am hotărât să mă bucur de toate lucrurile astea simple mai des, nu doar să trec pe lângă ele. Să le caut şi să le trăiesc. Să-mi inventez bucurii şi să mă bucur de ele ca un copil, să nu mai las niciun moment să treacă la întâmplare…

În dimineaţa aceea am decis să încep prin a-mi face o bucurie. Am zărit cafeneaua de după colţ, plină ochi la acea oră. Cei mai mulţi sorbeau grăbiţi din cafeaua aburindă şi frunzăreau ziarele. Pe mine nu ştirile mă interesau în acel moment. Mi-am spus că orice treabă aş fi avut de rezolvat mai putea suporta puţină amânare. Preţ de o bucurie…

Am intrat şi am zăbovit minute bune în faţa vitrinei pline de bunătăţi. Mi-am amintit, zâmbind, că aveam cartea preferată în geantă. Am ieşit pe terasă şi m-am aşezat la una dintre mese. Lângă mine, doi bărbaţi îmbrăcaţi în costum mi-au aruncat o privire lungă, intrigaţi, probabil, de zâmbetul meu…

… Dimineaţa aceea, perfectă, a avut gust de clătite cu mere şi caramel… Şi ceva din farmecul versurilor lui Neruda…

… Tu ce bucurie ţi-ai făcut astăzi?…

Cel mai frumos loc din tine…

tumblr_moimng79hW1rtenano1_500

Locul cel mai frumos din mine e o pajişte înverzită de gânduri frumoase şi de tresăriri. Tresăriri când ochii mei îl văd şi când ceva în mine îl recunoaşte, ca şi când dintotdeauna, cu El ar fi început iubirea… E locul unde singura muzică e fâlfâit de aripi şi zgomot de trăiri. Unde inima mea începe să bată nebuneşte şi unde luminile din mine acoperă toate umbrele.

Locul cel mai frumos din mine îl găsesc atunci când bucăţica aceea de suflet se îndrăgosteşte. Şi-atunci încep să gândesc în culori… Decorul din jurul meu se schimbă brusc, exact ca între actele unei piese de teatru, şi e înlocuit cu altul nou, răsărit nu ştiu din culisele cărui gând, făcut din tot ceea ce devin atunci când mă îndrăgostesc…

E o echilibristică sublimă să te simţi îndrăgostit, e ca şi cum te-ai plimba pe o frânghie suspendată la sute de metri înălţime, deasupra unei prăpăstii… Eşti perfect conştient că dacă vei cădea, te vei prăbuşi cu zgomot şi îţi vei face praf oasele. Dar dacă reuşeşti să-ţi menţii echilibrul, ai învins… Locul cel mai frumos din mine e tocmai aerul îmbătător al acestei înălţimi. Când ştii că eşti între două lumi, iar tu nu ţi-o doreşti decât pe cea de deasupra ta… Şi e un act de îndrăzneală şi, uneori, de nebunie să-ţi dai voie să simţi tot… Stălucirea ochilor e dublată perfect de muzica care se derulează pe repeat în mintea ta şi de zâmbetul care ai devenit.

Oricum s-ar petrece, tu nu vei mai fi niciodată la fel. Pentru că de fiecare dată când te îndrăgosteşti, ceva se schimbă în tine. Dar e o nebunie atât de necesară, care îţi hrăneşte atât de profund sensibilitatea, încât ţi-o asumi, oricare ar fi finalul. Descoperindu-l pe El, înveţi atât de multe lucruri despre tine…

Dacă ai căzut deja, înseamnă că ai crezut într-o iubire care-ţi oferea promisiuni, nu echilibru. Dacă n-ai căzut, înseamnă că ai ştiut exact ce trebuie să simţi atunci când stai suspendat în gol… Iar dacă te temi că vei cădea şi nu ai curajul să păşeşti pe frânghia întinsă, pierzi una dintre cele mai speciale stări cu putinţă…

Eu… am avut de câteva ori sufletul bandajat… Îmi aduc foarte bine aminte… Am căzut fie pentru că am alunecat, fie pentru că cineva mi-a tăiat pe neaşteptate frânghia, fie pentru că am privit în jos şi am intrat numaidecât în panică. Dar momentele în care am reuşit să-mi menţin echilibrul, cu mâinile întinse, aproape fără să mai îndrăznesc să respir, doar să simt, au fost inegalabile. Şi nepreţuite.
Acolo şi atunci am găsit cel mai frumos loc din mine…
… Care e cel mai frumos loc din tine?!

Legată la ochi, te caut cu privirea…

Imagine

 

Oare de câte ori am trecut pe lângă tine, fără să ştiu că eşti tu, de câte ori ne-am aflat în acelaşi loc, pe aceeaşi margine de suflet, fără să realizez cât de aproape-departe eşti de mine, la câte dintre întrebările mele răspunsul nu erai tu?! Poate că am trecut umăr pe lânga umăr de atâtea ori, în visele noastre, că am zâmbi amândoi amar când am realiza că eram prea ocupaţi ca să ridicăm ochii unul spre celălalt…

Eu am preferat să mă leg la ochi… pentru că am înţeles că nu te voi găsi privindu-te … Oricum, dacă te-aş vedea, nu te-aş recunoaşte…

Aşa că va trebui să mă găseşti tu… Poate te va ajuta urma parfumul meu, cu adieri de cuvinte şi de mare. Poate mă vei recunoaşte după urma paşilor, uneori visători, alteori veseli, uneori timizi, dar întotdeauna sinceri.  Caută-mă! Sunt mai aproape decât crezi…

Mi-am făcut curăţenie în suflet şi sunt gata să te primesc…  Am atâta iubire de oferit! Sunt sigură că mă crezi când îţi spun asta. La fel cum sunt sigură că ai realizat şi tu, ca şi mine, că funcţionezi mai bine cu iubire. Poate că şi tu te temi de iubire. Aşa că preferăm amândoi să purtăm măşti. Eu am renunţat de curând la a mea… am înlocuit-o cu o eşarfă, făcută din visele mele, cu care mi-am acoperit ochii. Tu o scoţi pe a ta doar seara, cu un oftat, obosit de faptul că nu poţi fi tu. Nu, nu interpretăm niciun rol, ne apărăm doar de cei care s-ar putea juca iremediabil cu sufletele noastre.

Mai am şi zâmbete, toate numai pentru tine, şi vorbe bune şi alint… şi linişti şi tăceri şi… iubire. Ţi le voi oferi pe toate, le păstrez de atâta vreme pentru tine… Pentru că atunci când mă vei găsi şi mă vei privi, voi şti imediat că eşti tu…

Mă voi îndrăgosti de tine pe loc dacă vei vedea în ochii mei lucruri pe care nici eu nu le-am descoperit încă, dacă vei  şti să crezi în mine chiar şi atunci când eu nu mai cred,  dacă îmi vei şterge lacrimile şi vei pune în locul lor infinit mai multe zâmbete, dacă alături de tine n-aş mai avea nicio întrebare, ci numai răspunsuri…

Te voi iubi pentru momentele în care vei avea curajul să îmi arăţi că nu eşti perfect, fără să te temi,  pentru sufletul tău frumos, pentru nopţile albe şi dimineţile cu zâmbete şi aromă de cafea şi de pâine prăjită, pentru că mă vei face să-mi doresc mai mult, în primul rând de la mine, şi pentru că nu-mi vei călca niciodată în picioare visele…

Îţi promit că după ce te voi întâlni, voi aştepta o zi cu mult vânt şi voi da drumul eşarfei… Vântul o va ridica încet-încet în sus şi o va purta cine ştie unde şi înspre cine…  Dacă pe mine m-a adus înspre tine şi m-a ajutat să te găsesc, poate va folosi şi altcuiva, care o va prinde din zbor…

Şterg praful de pe aripi şi fac planuri…

tumblr_mqcsb9Eowz1qivhmoo1_500

De fiecare dată îmi fac timp să fac curaţenie peste tot, mai puţin în interiorul meu. Vechi, de mult timp abandonate, stau inşirate idei, planuri, rezoluţii… Prea ocupată cu nimicuri, arunc la coş esenţialul cu conştiinciozitate.
De fiecare dată îmi doresc lucruri, schimbări, evoluţii. Le vreau pentru că simt că pot să le cresc. Dar de la minte până la faptă e o cale de la care eşti uşor dispus să te abaţi, mai mereu. Aşa se face că simt nevoia de altceva. Spun da schimbarii din mine, spun da esenţialului. Vreau să mă rătăcesc de facil.
De data asta am nevoie de esenţe. Şi de sens. E singurul mod în care pot funcţiona. De data asta, îndrăznesc să-mi asum “ALTFEL-ul”.
E un “altfel” cu hotărâre şi cu zbor.
Aripile mele erau pe-aici, pe undeva… Parcă am dat peste ele deunăzi. A…iată-le! Oare cât a trecut de când le-am folosit ultima oară?! Hmm… Pline de praf, dar capabile de minunate călătorii. Prima dintre ele va fi cu siguranţă către mine…
Drumul către mine va fi lin şi plin de răspunsuri. Mă pregătesc să fac cunoştinţă cu mine. Mă cunosc… din vedere, însa n-am apucat niciodată să stau la taclale cu mine, la o cafea.
Voi indrăzni să le povestesc despre mine şi altora… doar celor dispuşi să mă asculte. Şi despre ei… Le voi spune că omul care-i locuieşte aşteaptă să fie descoperit. Cei mai mulţi vor înţelege… Doar unii îşi vor privi cu febrilitate ceasul, deja cu gândul la urmatoarea etapă din slalomul de fiecare zi.
Când viaţa se trăieşte pe repede-înainte şi înspre “în afară”, de unde timp şi cum să mai ai ochi să priveşti în “lăuntru”, acolo unde stau cuminţi şi ascultătoare aripile tale… aşteptând să-ţi cadă privirea asupra lor şi, în sfârşit, să le eliberezi…

Eu aleg să-mi şterg aripile de praf… şi de neputinţă. Şi să le folosesc… Tu?!…