Vreau…

1

Vreau să învăţ să mă minunez de tot ceea ce mă înconjoară, să transform întrebările în răspunsuri şi să visez că imposibilul e, de fapt, posibil…

Vreau să am curajul să plâng când lumea mi se face ţăndări la picioare, să escaladez cel mai înalt munte din mine, să alerg după visuri în care mă încăpăţânez să cred, să încerc să schimb lumea. Şi să nu sufăr dacă nu-mi iese din prima…

Vreau să cad şi să mă ridic pentru că doar aşa voi învăţa… despre mine şi despre lume. Iar a doua oară când mă voi dezechilibra, voi şti exact ce am de făcut.

Vreau să mă iau la trântă cu mine, cu zâmbetul pe buze, şi să nu cedez până când cea mai bună dintre noi va învinge.

Vreau să râd de toate slăbiciunile mele, iar apoi să le îmbrăţişez şi să le explic că va trebui fie să se mute de la mine, fie să depună un efort pentru a deveni calităţi.

Vreau să câştig minute bune de înţelepciune şi să descopăr că lecţiile învăţate la timpul potrivit sunt cele mai valoroase…

Vreau să mă entuziasmez de fiecare pas care mă aduce mai aproape de mine şi să caut alte şi alte poteci neumblate. Şi să-mi fac din intuiţie busolă…

Vreau să îndrăznesc chiar şi atunci când am inima cât un purece şi când genunchii îmi tremură gata s-o ia la goană… Vreau să o iau la goană numai atunci când bucuria va fi atât de mare încât nu va mai încăpea în pieptul meu şi alergând, aş crede că o pot “suporta” mai bine.

Vreau să iubesc toate lucrurile care m-au făcut să fiu aşa cum sunt şi să simt aşa cum simt…

Vreau să calc în picioare îndoieli şi nelinişti şi să străbat noi şi noi drumuri atâta vreme cât ele urcă…

Vreau să reinventez bucuria de a trăi, iar gândurilor mele să le dau formă de zâmbete…

Vreau să sper. Azi. Mâine. Întotdeauna.

Vreau să mă joc cu liniştea şi să o alerg până se va prăbuşi la pământ şi se va sparge în zeci de sunete. Iar atunci când în lume e prea mult vacarm, vreau să-mi trag sufletul la adăpostul tăcerilor…

Vreau să mă emoţionez la gândul că pentru o singură persoană aş putea însemna totul…

Vreau să simt vântul jucându-se prin părul meu în zile scăldate de lumină.

Vreau să bat la porţi ferecate numai pentru a le readuce la viaţă. Vreau să tresar de emoţie când ochii mei vor recompune imaginea care se ascunde dincolo de ele.

Vreau să caut în privirea fiecărui om acel ceva special, pe care mai apoi să i-l oglindesc în ochii mei…

Vreau ca lumea mea să se încăpăţâneze să creadă în miracole…

Vreau ca începuturile să devină cele mai frumoase poveşti despre viaţă pe care le voi avea de povestit vreodată…

Vreau ca soarele să nu apună niciodată în mine…

Celui ce…

20140422-174639.jpg

Cel care e străin de zările lui, n-ar trebui să pună stavilă văzduhurilor tale…

Cel care nu înțelege care e poteca, mai îngustă sau mai potrivită, pe care trebuie să pășească, n-ar trebui s-o presare pe a ta cu piedici…

Cel neîmpăcat cu el însuși n-ar trebui să fie atât de vehement în încercarea de a te despărți pe tine însuți de tine.

Cel ce mai adesea nu poate decât crede și nu vrea decât încearcă nu va ști niciodată cât de spectaculos e drumul care urcă și cât de splendid se vede lumea de la înălțimea sa…

Cel ce se caută pe sine în alți și alți oameni, în alte suflete în care încearcă, zadarnic, să se oglindească, nu te poate ajuta să ajungi să te cunoști mai bine. Pentru că el nu a reușit să facă asta încă…

Cel ce se teme să dea ochii cu el însuși și să se privească în față nu va ști niciodată să te determine să-ți așezi visurile într-un loc cât mai la vedere din tine…

Cel ce-și ascunde cu rigurozitate calitățile și harurile sub mantia neputințelor și a fricii n-are cum să scoată la lumină tot ce e mai bun în tine…

Cel ce nu vede în el însuși mai mult decât poate ochiul să perceapă nu va izbuti să te convingă să vezi măreția lucrurilor de care ești în stare.

Celui ce nu-i pasă acum, i-a păsat cu toată ființa sa…
Celui ce suferă, încearcă să-i luminezi lacrimile…
Celui ce are nevoie de ajutor, oferă-i și prezența și liniștea ta…
Celui care se bucură pentru tine, oferă-i, drept răsplată, din bucuria ta…

Iar celui care simte asemeni ție și crede ca tine și viseaza la fel cum o faci tu, fă-i loc printre anotimpurile tale…

Forţa fragilităţii

20140409-230606.jpg

Un simplu fir de iarbă? Doar atât? Nu prea cred…

Eu aleg să văd cu totul altceva în firul de iarbă. Văd nebunia şi frumuseţea începuturilor, văd îndrăzneala verdelui, simt viaţa pulsând şi mirosul de nou, văd poftă de văzduh. Nu ştiu ce proces spectaculos şi nebănuit se petrece sub pământ în clipa în care ia grandioasa decizie de a trece dintr-o lume întunecoasă, dar fertilă, într-una în care se va îmbăta perpetuu de lumină. Însă vine o clipă în care, pregătit, temperamentalul emisar al vieţii hotărăşte că întunericul şi confortul nu-i mai satisfac aşteptările primăvăratice. Vrea gust de aer curat şi o lume văzută de la înălţimea unei palme de pământ şi a câtorva palme în plus faţă de cer…

Firul meu de iarbă preferat, însă, nu e cel comun, ci cel care-şi defineşte excelenţa prin locul în care se încumetă, cu nebănuit curaj, să intre în lume. E verdele care străpunge, cu tenacitatea picăturii care transformă neîndurarea pietrei în nisip, crusta rece şi dură a asfaltului. E o forţă incredibilă a fragilităţii dar şi o dovadă de neobosită perseverenţă şi de voinţă neintimidată de un teren de o duritate ostilă.

Nu e nevoie să devii tu însuţi dur ca să cucereşti duritatea, nu trebuie să devii asemeni celuilalt, diferenţa constă tocmai în a-ţi asuma “altfel-ul”, iar delicateţea e infinit mai eficientă, pe termen lung, decât ostilitatea. Pentru că de fapt nu e o luptă, iar firul de iarbă nu învinge nicio secundă asfaltul. Îl determină doar să se dea la o parte, cu convingerea fermă că nu poate ţine piept determinării sale. Momentul în care firul de iarbă ridică ochii e exact secunda în care asfaltul pleacă capul, cucerit de ceva de neexplicat şi de nestăpânit…

Verdele crud învinge doar condiţia de captiv al întunericului când el e atât de dependent de lumină şi, poate, prejudecăţile celor care n-ar fi bănuit, dacă nu ar fi avut ocazia să-l măsoare din ochi surprinşi şi neîncrezători, că deţine resursele de a face asfaltul să-şi recunoască neputinţa, pentru ca el să-şi poată face, maiestuos şi elegant, trecerea în lume.

Inteligenţa emoţională a firului de iarbă. Despre asta este vorba. E povestea cea mai grăitoare a perseverenţei dublate de blândeţe. Tehnicii de ultimă generaţie îi vine greu să concureze cu elementul esenţial din spatele firului de iarbă – fragilitatea corect înţeleasă care, într-un mod paradoxal dar sigur, generează forţă. O forţă care nu urneşte munţii din loc, dar care are capacitatea de a disloca piatra.

Ştiinţa nu prea ştie cum să explice forţa ierbii de a străpunge betonul la fel de solid ca şi formula chimică pe care o are la bază. Poate acesta dezvoltă breşe în structura sa moleculară sau, de ce nu, în stima de sine. Sau pur şi simplu viului îi este destinat să învingă. Ador când viaţa reală face ştiinţa să se ruşineze şi să-şi admită limitele! Dacă ai putea să aşezi lângă un fir de iarbă un „fir” de asfalt, nu duritatea celui de-al doilea ar reuşi să te impresioneze, ci delicateţea celui dintâi, bătăile inimii naturii surprinse exact când în prim-plan rulează spectacolul vieţii.

Asemenea fragilului fir verde, omul care face din perseverenţă dublată de răbdare haina pe care alege să o poarte zilnic, reuşind să păstreze totodată blândeţea determinării, poate schimba lumea din care face parte chiar dacă se izbeşte de opoziţii la fel de definitive ca inflexibilitatea pietrei.

Poate că şi firului de iarbă îi va fi trecut cu nesocotinţă prin minte să renunţe la ambiţii, să se predea docil adăpostului asfaltului care îi refuză cu consecvenţă dreptul la lumină sub pretextul unei comodităţi aparente sau al unei siguranţe incerte. Însă el a decis să se aventureze…

Tu ce alegi să fii, fragilitatea şi delicateţea firului de iarbă sau soliditatea şi trăinicia pietrei?
Mie îmi place verdele…

Lumi…

matroska-bigthumbnail

Mi-e dor de o lume simplă. Înduioşător de simplă. Prima lume pe care o vreau e una în care nu ne limităm la înşiratul febril al cuvintelor, ci în care învăţăm, mai degrabă, să le domesticim, învăţăm să ascultăm, ne facem timp să trăim nu doar să existăm, să vedem, nu doar să privim. Într-o astfel de lume am reuşi să intuim farmecul celui mai anost lucru şi ne-am reaminti că adevărata splendoare a vieţii începe cu inocenţa umilă a firului de nisip, nu cu rafinamentul perlei în care se transformă.

Suntem atât de conectaţi la civilizaţie, atât de online şi din ce în ce mai străini de noi înşine, atât de departe de noi şi de ceilalţi, jucăm zilnic spectacolul izolării perfecte într-o eră, lipsită de decoruri, a comunicării. Rătăcim haotic în lumea în care gândurile sunt mai degrabă tastate decât rostite, unde încăperile nu mai sunt decorate cu cărţi, ci cu obiecte, în care cărţile nu mai au pagini, ci biţi. Iar eu încă mă încăpăţânez să-mi doresc să mai simt miros de cărţi…

Mai vreau o lume autentică. Nefardată. Neîmbunătăţită ireal. Necomplicată inutil. Pentru că, în esenţa ei, lumea e derutant de simplă. Doar noi o complicăm alergând frenetic după acele lucruri de care nu mai ştim să ne bucurăm atunci când le obţinem sau despre care descoperim ulterior că nu ne mai folosesc la nimic.

O altă lume pe care mi-o doresc e populată de oameni înarmaţi nu cu ostilitate, ci cu vorbe care inspiră, nu cu critici cu lama atent ascuţită, ci cu încurajări, o lume de modele şi de mentori, cu modestie asumată onest, nu simulată. Oameni care înţeleg şi au curajul să admită că până şi cel mai simplu dintre noi are cel puţin un miracol ascuns într-unul dintre buzunarele de la piept, aşezat acolo de cine ştie câtă vreme, de care poate până şi el a uitat, alergat de viaţă… Sau o emoţie în plus, din care avem cu toţii de învăţat. Sau un război grandios câştigat… Mai vreau încă o lume de întrebări necesare şi pertinente, nu de blazare colectivă sau de şarlatanie emoţională riguros învăţată la colţ de bloc şi de principii, unde setea de cunoaştere este înlocuită, trist şi pe alocuri definitiv de o altfel de sete, de senzaţional…

Îmi doresc să văd în lumea asta, la tot pasul, oameni frumoşi cu sufletul, nu cu chipul, vreau ca valorile să fie măsurate prin colţuri de lume bătute la pas şi aer străin inspirat cu nesaţ, prin ochi plini de amintiri şi de gânduri de o seninătate subtilă, nu orbiţi de clişee sau lipsiţi de perspective, prin ceea ce reuşeşti să laşi în urma ta pe unde treci. Ne lăsăm seduşi de etichete ataşate unor obiecte care ne pot îmbrăca trupurile sau casele, dar care nu vor reuşi niciodată să umple goluri statornicite în noi. Pentru că setea noastră nu se potoleşte cu apă plată, fie ea băută într-o cafenea selectă, pe canapele de piele. Pentru că e o altfel de sete…

Ne mai trebuie o lume care are curajul să se dezbare de obiceiuri proaste şi să se dezbrace de prejudecăţi, o lume în care nu ridică nimeni piatra de pe jos, pentru simplul motiv că pe jos n-ar da de pietre, ci de vanităţi şi de aroganţe puse iremediabil la pământ, în care lipsa de eleganţă a caracterului să fie etern aşezată în genunchi, la colţ. Vreau acea lume în care încetăm să mai mototolim principii ca pe nişte ciorne nefolositoare cu care ţintim apoi cu precizie spre coşul de gunoi fără măcar să ne ridicăm de pe scaunul orgoliului, în care nu privim, superficial şi străin, din spatele ochelarilor de soare, ci din spatele unui suflet însorit, cu ochi deschişi şi cu minte limpede. Îmi doresc să nu mai conteze cât de mult, ci cât de adevărat, să nu fie necesar să pari, ci să fie suficient să fii. Să poţi, la uşa acestei lumi, să te descalţi de limite şi de temeri, să-ţi poţi aşeza pardesiul şi mărginirile în cuier, să fie lumea în sufrageria căreia să poţi deveni oaspetele favorit. Să apuci, aici, să-ţi auzi şi ideile, nu doar paşii grăbiţi de până mai adineauri.

De asta mi-e dor. De varianta noastră cea mai bună, tăinuită în fiecare din noi, asemeni păpuşii ultime, bine ascunse într-o matroska pentru care culoarea e complimentul cel mai inspirat. Partea cea mai valoroasă e şi cea mai puţin voluminoasă, însă ea îi conferă centrul de greutate, îi dă echilibru şi consistenţă. Fiecare două jumătăţi îndepărtate ne aduc mai aproape de întreg.

În final mai vreau o ultimă lume. Una bună şi altruistă până la ultimul centimetru pătrat de umanitate. În care să dăruim fără să o facem gândindu-ne la gratificări. Să oferim dezinteresat bucăţele din noi şi să ne îmbătăm de sentimentul sublim pe care generozitatea reuşeşte să îl aşeze în fiecare dintre noi. Să dăruim atunci când vine vorba de fapte, de vorbe bune, de sprijin, de zâmbete, de motive de inspiraţie sau de încântare.

Idealistă? Deloc. Gândeşte-te cât te-a costat ultimul zâmbet pe care l-ai oferit, în treacăt, unui străin. Nimic?… Asta este exact ceea ce vreau să spun…

Mai rămâne doar să găsim, cu o imaginaţie neobosită de alchimist, reţeta magică prin care să putem aşeza toate aceste lumi într-una singură, în care să ne putem muta chiar de mâine…

Tu cum iubeşti?…

image222
La cât din tine renunţi cu uşurinţă, atunci când iubeşti, numai de dragul celuilalt? Cât din ceea ce reprezinţi eşti dispus să pierzi? Te-ai întrebat vreodată de ce alegi să faci asta?

Poţi să iubeşti în mii de feluri. Dar ce anume predomină în iubirea ta? Iubeşti mai-mereu cu gust de mângâieri şi de sărutări furate, cu savoarea dimineţilor leneşe în doi sau mai ales cu ochi trişti şi renunţări, cu negări care pun noduri în gât şi tristeţe în priviri? Dacă a doua e varianta în care te regăseşti mai mult, atunci nu iubeşti, ci încerci cu înverşunare să te convingi că nu meriţi mai mult. Şi îţi iese al naibii de bine, de cele mai multe ori! Altfel, el nu te-ar mai putea găsi decât în urmele paşilor gravate pe aleile pe care le umpleaţi cândva cu zâmbete sau în felul inconfundabil în care ai reuşit să-i transformi sufletul într-un „acasă” din care nu-i mai vine să plece, decât atunci când ar fi nevoit să te caute în fiecare privire a fiecărei femei care îţi seamănă.

Dacă iubeşti exclusiv la plural, dar te pierzi şi te îndepărtezi în fiecare zi de tine, mai bine fugi, pleacă, du-te cât vezi cu ochii, căci va veni ziua în care o să-l cauţi cu disperare pe „eu” peste tot printre lucruri, prin casă, aşa cum cauţi un obiect pus bine la păstrare, dar pe care ştii că îl vei găsi doar atunci când nu vei mai avea nevoie de el… Îl vei căuta prin dulapuri, pe sub paturi, dar nici urmă de tine. Oriunde te vei uita îl vei zări doar pe „noi”, zâmbind complice. Nici urmă de eu…

Te-ai întrebat vreodată câte dintre felurile tale cele mai unice de a fi le reconfigurezi, doar ca să coincidă şi să se suprapună aşteptărilor lui? Frumos, dar până la un punct. Ai avut vreodată curajul să afli, la modul cel mai sincer, cât din ceea ce este el e ce îţi trebuie ţie, de fapt? Dă-mi voie să-ţi spun că asta nu se cheamă iubire, ci renunţare. Abandon. A tot ce a construit viaţa din tine, în ani de zile. Laşi cu seninătate un lucru căruia îi pui eticheta lucioasă de iubire să te niveleze, să te pună la pământ în modurile cele mai comune cu putinţă, la fel cum dărâmă valurile un castel de nisip, pe un mal oarecare de mare, neştiut de nimeni. Încet, dar sigur. Pe nesimţite şi fără urmă de ostilitate. Aş spune, chiar cu delicateţe.

Dacă totul s-ar petrece brutal, ar deveni vizibil şi ai apuca să realizezi că apa nu spală, docilă, faţadele castelului, ci şi-l atribuie până la ultimul fir de nisip. Asta face şi o asemenea iubire din tine. Dacă ai înţelege, ai avea curajul să-ţi iei repede castelul şi să-l muţi în altă parte sau ai renunţa de tot la turnurile la care ai muncit atât, pentru a te apuca de construit mai trainic, alături de altcineva, într-o altă formă de relief. Poate n-ar strica să alegi o stâncă…

Pentru că dacă felul în care iubeşti tu nu se suprapune matematic pe felul în care te iubeşte el, atunci nu în braţele şi nu în dimineţile lui e locul zâmbetelor tale… Dacă unu plus unu fac doi în matematica relaţiilor, atunci e bine ca fiecare unu să rămână el însuşi, dar să facă totodată parte dintr-un „noi” care să-l înfrumuseţeze, să-i aşeze calităţile şi armoniile într-o lumină caldă, nu să-i înece individualitatea. Miza nu e potrivirea cuvintelor după o melodie, aşa încât să sune bine în final, ci găsirea acelei melodii care nici măcar nu mai are nevoie de cuvinte, atât de mult reuşeşte să transmită prin note… Aşa ar trebui să sune sentimentul ăsta, pe care n-ar mai trebui să te saturi să-l asculţi… On and on…

Iubirea ar trebui să fie locul de unde să decolezi înspre noi şi noi destinaţii nebănuite ce zac nedescoperite în tine. Dacă iubirea nu face asta din tine fă-ţi serviciul de a realiza asta şi schimb-o pe o alta. Una care să-ţi crească aripile, nu să te convingă că sunt doar un accesoriu inutil, una care să te umple de entuziasm, nu să te lase fără cuvinte… Pentru că nici nu realizezi ce lume magnifică are să ţi se dezvăluie de la înălţimea unui zbor înspre ceea ce ar trebui să fie…

Tăceri…

image

Ascultă tot ce nu ţi-am spus încă… Pentru că şi tăcerile spun întotdeauna o poveste. Una chiar mai reală decât multe cuvinte în spatele cărora încercăm, prea des şi prea inutil, să ne ascundem.

Nu ai nevoie de vreun dicţionar special, e nevoie doar de suflet. Am multe feluri de tăceri, de linişte, de soare sau de vreme rea, unele mai înalte, altele potrivite. Ascultă-le. Îţi vor povesti mai multe despre mine decât un milion de cuvinte.

Dacă nu reuşeşti să-mi descifrezi tăcerile, ascultă liniştile pe care le întrerup uneori cu cuvintele pe care le aşez între noi. Uneori, când te simt prea departe, pe un meridian străin, dau drumul liniştilor să alunece înspre tine. Dacă în loc să poposească la tine şi să te determine să le descoperi, o iau la goană înspre cu totul alte zări, îmi dau seama că nu doar cuvintele au darul de a ne despărţi sau de a ne apropia… Alteori sunt tăioase şi nărăvaşe, încât mi-e greu să le ţin în frâu, rup gardurile gândurilor şi năvălesc înspre tine, ca nişte cai sălbăticiţi, îndrăznind, inconştiente, să-ţi ceară socoteală.

Dacă cuvintele mele sunt cele pe care vrei să le cunoşti, apropie-te pentru a mă putea auzi mai bine. Dar nu te limita la asta. Ascultă-mă. Am multe cuvinte, plutesc peste tot în lumea mea, însă majoritatea sunt la mine. Pe cele preferate le port cu mine peste tot, până la ultima literă şi până la cel mai nebănuit sens. Nu am loc pentru toate, însă pe cele la care ţin cu fiecare respiraţie a mea, le înghesui prin toate cotloanele genţii, chiar dacă mai renunţ, pentru ele, la unele din micile simboluri ale cochetăriei feminine. Îmi sunt de infinit mai mult folos cuvintele, decât fardurile… Uneori mă trezesc că sunt împrăştiate peste tot, pentru că atunci când e dezordine în gândurile mele e dezordine şi printre cuvinte…

Iubesc cuvintele la fel de mult ca şi tăcerile, pentru că e fascinant modul în care pot creiona iubiri şi lumi… Tu nu-mi cunoşti toate cuvintele, însă le ştii pe cele mai importante. Le-ai auzit cel puţin o dată, rostite mai timid sau mai apăsat. Printre altele reuşeşti să citeşti, în zilele în care vorbim aceeaşi limbă. La tăceri te mai poticneşti uneori, deşi sunt zile în care e singurul mod în care ştim să comunicăm… Fără cuvinte. Doar din priviri. Pentru că uneori simţi pulsul gândurilor mele cu mult înainte ca eu să le potrivesc, inspirat, în vorbe. Pentru că aşa îmi place cel mai mult să-ţi vorbesc despre mine: prin tăceri…

Cea mai frumoasă poveste despre tine e fără cuvinte, fără semne de punctuaţie şi fără sunete. Dacă vrei să-mi auzi vocea, ascultă-mi cuvintele. Dacă vrei să ajungi mai repede la sufletul meu, ascultă-mi tăcerile…

Jocul de şah-mat…

securedownload

Pentru că viaţa e adesea ca un joc de şah. Al tău cu tine. Esenţial e de ce parte a tablei de şah alegi să te poziţionezi.
Uneori eşti cu albele şi atunci e momentul în care ai curaj să inventezi visuri şi să creionezi castele, nu de nisip, ci de îndrăzneli. Când albul e culoarea ta în această confruntare, joci, de fapt, cu posibilul şi cu potenţialul. E o gramatică a realizabilului şi a încrederii în tine, care-ţi dă elanul de a te avânta în luptă şi de a te imagina deja inventariind, mândru, reuşita.
Alteori, nebunul, tura, determinarea, toate ale tale sunt negre şi atunci jocul tău devine fragil şi împiedicat. De pe tablă alunecă ameţitor de repede piesă după piesă şi odată cu ele parcă şi încrederea ta o ia uşor la vale. Realizezi cu o clipă înainte de a fi prea târziu că strategia de a-ţi sacrifica regina şi de a lăsa regele descoperit e sinonimă cu inconştienţa. Până la urmă eşti propriul tău adversar, pentru că jocul acesta al nonculorilor nu-l poţi juca decât într-un altfel de doi: tu şi cu tine.
Gândeşti îndelung următoarea mutare, pe care o faci în ultima clipă a ultimului minut, într-o complicitate tacită cu nefericirea. Abia mai apuci să apeşi butonul cronometrului, care nu pare să se sinchisească de ritmul tău dezordonat. Îşi face cu temeinicie treaba, fară a fi distras de faptul că tu nu reuşeşti să iei deciziile cu meticulozitatea cu care îşi urmează el ritmul. Dacă ai avea şi tu un pic din statornicia cadenţei lui…
De multe ori, când eşti în tabăra mai puţin luminoasă, te învârţi neputincios în faţa tablei de şah, privind, când spre piesele albe, când spre ale tale, cele negre, evaluând cu o privire gravă situaţia, dar nu găseşti puterea de a o redresa, deşi cunoşti extrem de bine regulile jocului şi ce anume ar trebui să faci ca să te salvezi de iminenta înfrângere. Te adaptezi din mers şi decizi să schimbi şi tactica, dar şi tabăra. Revii la piesele albe, care au contururi parcă mai frumoase şi mai înţelepte…
Întrebarea care îţi stă pe buze şi care te face să-ţi cauţi, neliniştit, locul este “cine va câştiga, în final?”. În loc să te concentrezi şi să elaborezi strategii, nu poţi să nu te întrebi cine va declara cui şah-matul decisiv. Depinde de tine ce vei fi la sfârşitul jocului, un nebun, “negru” de supărare, care-şi caută calul rătăcit pe undeva, pe câmpul de luptă, sau un rege glorios, de un triumfător “alb”, conştient că în spatele succesului stau zecile de pătrăţele pe care fiecare pion le-a străbătut fără să se plângă. Pentru că succesul se contruieşte din eforturi conjugate şi pentru că nu există ierarhii când vine vorba de mobilizarea resurselor, toate fiind aliaţii tăi de nădejde. După cum spunea un proverb chinezesc, după joc şi regele şi pionii ajung în aceeaşi cutie… Pentru că tu eşti peste tot în jocul tău. Avantajul e că nu poţi trişa fără să afli acest lucru. Pentru că ecourile încercărilor tale de sabotare a jocului le auzi tot tu.
Ţi-ai dori din suflet să câştigi tu, cel cu albele, dar nu eşti sigur că ai reuşit să aduni în tine atâta forţă şi tenacitate, iar pe câmpul de luptă e învălmăşeală şi, ca în orice confruntare, e haos. Se pierd pioni de o parte şi de alta, cad la datorie ofiţeri, se sacrifică ture. Jocul ăsta e ca un dans alb-negru între bine şi rău, între binele care eşti tu şi răul pe care îl adăposteşti tot tu, tradus prin toate stările uzate de dezinteres, teamă sau neputinţă.
Începe ultimul atac… cel decisiv… Fie ca cel mai bun din fiecare dintre noi să câştige…

Exerciţii de empatie…

tumblr_moswwwpmhB1rheieso1_500

Le criticăm celorlalţi slăbiciunile, nu le putem tolera defectele, suntem incapabili să le trecem cu vederea greşelile. De fapt, prin asta, nu putem să le acceptăm calitatea de a fi… pur şi simplu oameni, cu bune şi cu rele, exact ca şi noi. Judecăm cu o uşurinţă cel puţin de speriat, desfiinţăm…

În virtutea cărui fapt facem asta? De unde îndreptăţirea de a ridica de jos piatra şi de a o arunca cu atâta uşurinţă? Cum rămâne cu toleranţa faţă de natura umană, atât de minunată tocmai în imperfecţiunea ei, pe care ne-am deprins s-o condamnăm cu atâta vehemenţă? Acceptarea celorlalţi e ca o temă la matematică, cu multe necunoscute, pe care nu ştim cum s-o rezolvăm…

Poate criticăm la ceilalţi defecte pe care le intuim la propria persoană, poate că prezenţa lor acţionează ca o oglindă în care ne vedem pe noi înşine, şocant de nedeghizaţi. Ceea ce nu ne place la cei din jurul nostru e ceea ce, inconştient, dezaprobăm la noi, dar n-avem curajul nici să recunoaştem, nici să acceptăm. Pentru că nu vedem lumea aşa cum este ea, ci aşa cum suntem noi.

Felul în care vorbim despre cei din jurul nostru e o copie fidelă a propriului discurs interior. Tot ce spui despre ceilalţi, vorbeşte, de fapt, despre tine. Sunt cuvintele cu care te descrii. Când suntem împăcaţi cu noi, ne vom raporta în acelaşi mod şi la alţii. Când nu putem să-i acceptăm pe ceilalţi înseamnă că nici pe noi nu am reuşit să ne acceptăm întru totul.

Pretindem din partea altora perfecţiunea, însă atunci când vine vorba de a schimba la noi un banal obicei prost, suntem precum nişte sisifi dezarmaţi de bolovanii greu de urnit ce zac în faţa noastră. Poate că ar trebui să începem cu noi. Să sortăm conflicte mai vechi, să ne împăcăm cu noi şi cu lumea, să scoatem la vânzare ancorele care ne-au ţinut ţintuiţi în locuri şi în atitudini păguboase. Să avem curajul să ne recunoaştem propriile greşeli, nu să le criticăm la alţii. Să le descoperim calităţile şi să învăţăm să le apreciem. Să încetăm să-i mai judecăm pe ceilalţi şi să încercăm, mai bine, să-i înţelegem.

Aruncându-ne privirea dincolo de faptele sau de atitudinile cuiva, putem să descoperim de ce acţionează în moduri pe care le găsim de neînţeles. Nu e doar o dovadă de maturitate şi de înţelepciune, ci şi de bunăvoinţă. Cred că ar trebui să ne exersăm cu toţii această trăsătură, să facem exerciţii zilnice de empatie. Nu e tocmai comod, dar dacă ne punem în pantofii lustruiţi cu grijă ai celuilalt şi privim lumea prin ochii lui, îl vom înţelege mai bine. În unele cazuri vom descoperi un om care suferă, un om singur în ciuda faptului că e înconjurat de oameni, nesigur, un om prea trist, care poate a crezut cândva prea mult. Dăruindu-i înţelegerea noastră ne facem în primul rând nouă un dar…

Poate că întrebarea pe care ne-o adresăm când ne vedem n-ar trebui să fie “Ce mai faci? Eşti bine?”, ci, mai degrabă, “E linişte în interiorul tău?”. Căci în unii dintre cei din jurul nostru e vreme de furtună sau de nelinişte sau, şi mai rău, e război. Sau e doar trist. Deşi par a fi bine cu ei înşişi, nori grei şi ameninţători le trec pe deasupra capului, nori pe care noi, ceilalţi, nu-i sesizăm. Poate pentru că cerul nostru e senin atunci sau pentru că empatia nu e o materie care se predă la şcoală, din păcate. O putem învăţa şi singuri, cu puţină voinţă şi cu o atitudine de autodidacţi…

Cel mai bine ar fi să renunţăm la prostul obicei de a critica şi să ne îndreptăm privirea înspre propriile slăbiciuni, nu înspre ale celorlalţi. Să nu judecăm cu o superficialitate soră cu ignoranţa, ci să ne dăm voie şi nouă şi lor să fim înainte de toate oameni şi, aşadar, imperfecţi…

Despre ratări şi reinventări…

13

Ai căzut… Nu-i nimic. E nevoie de un singur gest şi eşti din nou în picioare. Ţi-ai zdrelit hainele. Şi, din păcate, nu doar hainele… E în regulă. E atât de uman să greşeşti. Şi e dreptul tău…

Şi încrederea în tine ţi-e zdruncinată rău. De hainele rupte nici măcar nu îţi mai pasă, dar de suflet, da. Pentru că doare. Nu-ţi mai aminteşti care a fost momentul nefast când ţi s-a întâmplat, însă la un moment dat ţi-a devenit clar că n-ai cum să mai eviţi căderea, iar o secundă mai târziu simţeai deja asfaltul dur şi rece izbindu-ţi faţa. Apoi ai dus mâna înspre bărbie şi ai simţit cum se prelinge sângele. Nici măcar asta nu te-a speriat. Pentru că nu acea durere o simţeai. Ci pe aceea din interior… Primul lucru care ţi-a trecut prin minte a fost să te ridici cât mai repede, pentru că lumea văzută de la nivelul solului e rece şi anostă, iar tu trebuie să tinzi spre „în sus”…

Poate era o treaptă lipsă în planurile tale şi aşa s-a produs inevitabilul. Poate mai aveai de învăţat încă ceva. Căderea în sine nu înseamnă nimic, totul depinde de felul în care vei şti să gestionezi ratarea. În asta constă marea artă. Lecţia pe care ţi-o va preda va fi nepreţuită, când îţi vei şterge hainele de praf, vei alunga gustul eşecului şi vei reuşi să te aşezi din nou în poziţie verticală.

Când am căzut ultima oară, am decis să plâng doar dacă asta mă va ajuta să merg mai departe. Şi am plâns. Acum nu îmi dau seama dacă m-a ajutat sau nu, însă am plâns cu toată fiinţa şi cu toată disperarea de care eram în stare. Apoi am inspirat adânc şi am încercat să-mi înşir paşii, unul după celălalt, mai şchiopătând pe alocuri, cu ochii roşii şi umezi, dar cu spatele drept şi privind înainte, spre acel punct îndepărtat în care ştiam că îmi va lua ceva timp să ajung, dar unde eram convinsă că voi ajunge într-un final. Chiar dacă până acolo voi mai plăti preţul unor căderi… sau al unor lecţii predate magistral de cel mai bun profesor pe care ni l-am putea dori, viaţa.

Văd în jur oameni minunaţi care se judecă prea aspru pentru că la un moment dat în existenţa lor, au făcut una sau mai multe alegeri greşite. Pentru că de regulă, unei decizii neinspirate îi urmează una şi mai proastă, care o susţine şi care te aruncă într-un cerc vicios din care ţi-e greu, spre imposibil, să mai ieşi. Oameni care nu acceptă că da, ai voie să greşeşti. Indiferent despre care aspect al vieţii e vorba. Pentru că viaţa în sine nu e decât un şir de alegeri, deci un şir de ratări ale altor opţiuni. Tu însuţi eşti suma alegerilor tale. Iar uneori, nu sunt cele mai inspirate. Iar lucrul acesta e perfect uman. Ni se întâmplă tuturor să greşim pentru că uneori gândim cu emisferele sufletului, nu cu cele ale minţii şi sufletul e locul din noi care e cel mai uşor de călcat în picioare sau, în cel mai bun caz, de păcălit.

Acordă-ţi dreptul să greşeşti, dar nu uita să înveţi din greşelile tale. Asumă-ţi-le cu seninătate. Iubeşte-le, pentru că ele sunt cele care te vor ajuta să mergi înainte. Ai îndrăzneala să crezi că eşti mai bun cu fiecare pas greşit pe care îl faci, pentru că, în felul acesta vei învăţa, în timp, cum să eviţi viitoare eşecuri.

Reinventează poteca pe care o străbaţi, configurând-o după armonia sufletului tău. Nu lăsa ratarea să te împiedice să-ţi aşezi altfel drumul, mai bine, mai potrivit. Poate că te va purta într-o cu totul altă direcţie, acolo unde trebuia de fapt să ajungi. Fă curăţenie nu doar printre lucruri, ci şi în viaţă, şi renunţă la toate relaţiile inutile, care nici nu-ţi fac bine, nici nu te ajută să evoluezi. Nu-i lăsa pe oamenii „mici” să te împiedice să devii omul „mare” care ţi-ai dorit întotdeauna să devii, în sensul cel mai frumos şi mai modest al cuvântului.

Când îţi iubeşti greşelile ai şansa de a învăţa să iubeşti omul care te-au ajutat să devii. Pentru că, într-un mod paradoxal şi bizar, deşi la momentul respectiv ţi-au pricinuit nefericire şi poate ţi-au stors vreo tonă de lacrimi, ţi-au îmbogăţit existenţa într-un mod pe care poate îl vei înţelege pe deplin doar mai târziu…

Promisiunile toamnei…

tumblr_mt2p6ggBT91s3gzq4o1_500

Mi-a promis că mă va aştepta până când, în goana mea, o voi prinde din urmă. M-a întârziat vara, cu a ei toropeală de gesturi şi de păreri…

Mi-a spus că, dacă-i fac loc lângă mine, va poposi o vreme pentru a face împreună liste de împliniri pe care mi le doresc şi pe care să le inventariez apoi, în vreme ce le voi înşira, ca pe nişte mărgele, pe şiragul pe care să-l port pentru a nu uita ce-mi doresc şi încotro vreau să mă îndrept.

Mă învaţă în fiecare zi cu soare, despre care am vanitatea să cred că mi-e destinată doar mie, că lumea e mult mai frumoasă atunci când e la fel de cald şi de bine în ea ca în îmbrăţişarea cuiva drag, şi, cu fiecare ploaie rece prelinsă dintr-un cer mohorât, că până şi soarele mai are dreptul să-şi tragă sufletul şi că vremea frumoasă trebuie să fie, în primul rând, în interior.

Îmi arată cum, atunci când nu e aici şi când se plictiseşte, colorează frunze într-un alt colţ de lume, de aproape sau de altundeva, de aiurea. Îmi povesteşte că atunci când aici e vară, de acolo de unde e, are obiceiul de a trage cu ochiul şi de a o respira, preţ de câteva momente. Pentru că până şi toamna are vara ei…

Are răbdarea să-mi explice cum începuturile se pot dovedi, de fapt, cele mai potrivite continuări, sub o altă formă şi cum noul ne poate ajuta să creştem, prin simpla schimbare a perspectivei. În timp ce o ascult, îmi vin în minte toate lucrurile pe care mi le doresc de la ea. Sau de la mine… Mă gândesc ce timp ideal pentru bilanţuri şi pentru planuri e toamna. Totodată, e un anotimp plin de energii creatoare şi de promisiuni, unele concrete, altele abia şoptite. Îmi doresc de la toamna mea să mă ducă mult mai departe decât mi-am propus şi un pic mai aproape de mine.

… Cei care mă cunosc foarte bine ştiu deja că pentru mine începutul toamnei e sinonim cu un început de drum. Unul la care am visat de mult. Pe care l-am aşteptat îndelung. Şi după care am tânjit. Se anunţă un drum lung şi nu neapărat lipsit de obstacole. E o provocare pe care am adus-o în viaţa mea pentru că mi-am dorit un mai mult pentru care abia acum mi-am făcut curaj…

Uneori facem lucrurile din complezenţă, alteori dintr-un imperativ impus de societate, din lipsa opţiunilor, din neîncredere, din necunoaştere. Le facem fără să ne gândim prea mult dacă ni le dorim cu toată fiinţa, dacă ele rezonează cu cine suntem noi cu adevărat. Însă cred că ne aşezăm pe traiectoria înspre o potenţială reuşită, atunci când le facem pentru că asta e ceea ce simţim, când intuiţia ne ghidează în alegerile noastre esenţiale, de viaţă.

Am încredere că toamna îşi va ţine toate promisiunile pe care mi le-a făcut. Prima şi cea mai importantă e însăşi venirea ei, cu noul, cu răcoarea şi cu un elan pe care reuşeşte de fiecare dată să mi-l transmită, cu poftă de ciocolată caldă, de viaţă şi de fapte, de întâmplări şi de adevăruri.

De-acum, viaţa poate să înceapă!