Stare…

image

„Lucrurile nu sunt greu de făcut, ceea ce e greu e să te pui în starea de a le face…” Constantin Brâncuşi

Starea aceea nu înseamnă a fi prezent într-o acţiune pentru că ea reprezintă un imperativ generat de undeva din exterior, ci a nu putea concepe să faci altceva şi să fii altundeva decât acolo, angrenând fiecare moleculă din tot ceea ce eşti în acest proces.

La ce se rezumă, de fapt, această stare? La acea neasemuită plăsmuire despre ceea ce putem realiza, pe care o putem intui doar atunci. Când oprim timpul în loc, când facem să amuţească cotidianul, când banalul din noi stagnează, iar viaţa face dintr-o dată linişte…

E o stare de graţie şi de trăire pură când atingem nişte adevăruri unice despre noi, nu doar cu mintea, ci mai ales cu sufletul. Când ştim că ceea ce am ales să facem nu e doar o acţiune a mâinilor sau a minţilor noastre, ci mai ales a energiei noastre creatoare, rod calm şi calculat al tuturor universurilor strânse în noi… E când în lucrul minuscul sau colosal, grandios sau neînsemnat „uităm” şi o parte din noi. Când între contururile lui zidim şi abilităţi, dar şi mult mai multă simţire.

Ne dorim cu toţii pe ascuns lucruri mari, uneori îndrăznim să ni le dorim şi cu voce tare, dar părem a fi perfect antrenaţi mai degrabă pentru lucruri mici. O facem de-o viaţă… Şi asta tocmai pentru că suntem profund umani, iar nepriceperile nu ne sunt tocmai străine.

Ne-am construit, în timp, paravane dincolo de care găsim că e foarte comod să nu putem privi. Ca să nu ne speriem de toate oportunităţile ce se deschid dincolo de ele şi pe care nu ştim să le valorificăm, ca să nu avem senzaţia că ne rătăcim neştiind spre care din multiplele opţiuni să ne îndreptăm atenţia, ca să nu ne simţim vinovaţi că ne risipim cu fiecare zi.

Iar când înţelegem că cea mai nimerită formă de protest împotriva propriei inconsistenţe e acţiunea, o luăm în calcul în mod greşit, focalizându-ne cu precădere şi într-un mod simplist pe finalităţi şi performanţe fără să întrezărim faptul că izbânda supremă e tocmai angajarea în acea realitate care ne duce înspre ele. Uităm că performanţa nu reprezintă mai nimic dacă am uitat să fim noi atunci când ne-am îndreptat înspre ea sau dacă o inventariem ca pe un simplu trofeu, ce nu poate să lase o amprentă durabilă asupra devenirii noastre.

La fel cum uităm sau nu mai apucăm să simţim pământul sub picioare când facem un pas, pe care de cele mai multe ori nu ni-l mai atribuim cu bucurie. Deşi ancorat în prezent, el aparţine deja trecutului, pentru că ne concentrăm mereu asupra unui timp viitor, mereu cu un minut înainte, întotdeauna cu gândul la pasul următor. Şi perpetuăm „pierderea” momentului prezent la nesfârşit.

Cum am putea învăţa să ne bucurăm de viaţă când noi nu o trăim atunci când se întâmplă, ci trăim mereu anticiparea a ceea ce va urma? Ceva despre care avem cel puţin o certitudine, deşi o ignorăm constant, aceea că e de un incontrolabil absolut şi definitv. Cum putem aşadar clădi într-un timp pe care îl resimţim, din vina noastră, inconsistent şi nesigur?

Starea aceea de o teribilă simplitate în care suntem cei mai autentici şi cei mai imuni la trecerea timpului e când uităm şi de el şi de noi. Complet. E atunci când culegem toate energiile risipite în zadar şi când le împletim cu grijă într-una singură, în stare să mişte munţii, să-i trezească din neclintire.

Cele mai spectaculoase reuşite se petrec exact atunci când nu ne gândim la reuşite, când suntem trup şi suflet aliniaţi clipei pe care o parcurgem, când pur şi simplu uităm de noi, fără să tragem nerăbdatori cu ochiul la rezultatul final, ci inspirând cu nesaţ aerul acelei stări speciale. Când decidem să iubim cu toată fiinţa ceea ce am ales să facem, acel ceva ce poate părea insignifiant sau spectaculos, ce poate dura o oră sau poate dăinui o viaţă…

Doar atunci când toate energiile tăinuite în noi se vor mobiliza pentru a servi unui crez dătător de elan vom putea vedea, materializându-se sub ochii noştri, un fragment de suflet.

Rămâne să decidem în ce fel putem să ne creăm, fiecare dintre noi, acea stare…

 

 

 

Mărginiri

image

Îmi treceau deunăzi prin minte miile de momente în care nu am apreciat nici cu cuvintele, nici cu sufletul tot ceea ce viaţa s-a hotărât, graţie unui algoritm necunoscut, să îmi ofere. Apoi am deschis larg ochii şi am privit în jur. Pare că am cam uitat cu determinare să trăim, dar am învăţat, în schimb, să alergăm. Alergăm înspre bucurii iluzorii, înspre lucruri, nu înspre emoţii, dar mai ales alergăm cât mai departe de noi.

Parcă nici nu mai avem curajul să ne privim în ochi. Pentru că îndepărtarea de noi înşine, într-o lume care ameninţă să ne lase în urmă în slalomul ei nebun, ne-a învăţat să fim mai trişti, mai goi, mai reci şi, prea adesea, mai îndârjiţi.

Am învăţat să trişăm, să credem că eşecul altuia e de fapt succesul nostru, să criticăm nu pentru a construi, ci doar pentru a ne demonstra nouă că suntem pertinenţi, nu limitaţi, proiectându-ne toate mărginirile asupra celorlalţi şi aşteptând, eventual, şi urale din partea celor care asistă. Şi care, la fel ca şi noi, nu de ceea ce poartă în ei sunt în primă instanţă preocupaţi, ci întotdeauna de alţii…

Am învăţat să optăm pentru tristeţe, când avem mii de motive să ne scoatem zâmbetele de pe unde le-am abandonat, am învăţat cu aceeaşi conştiinciozitate să ne facem griji, să ne temem, să renunţăm. Într-o lume a viitorului am învăţat să privim cu teamă spre viitor.

Am mai învăţat că unele lucruri sunt prea grele, prea improbabile, „prea imposibile”, am învăţat cu o repeziciune alarmantă să decidem că negrul e mai vizibil decât tonurile luminoase şi că atacul poate fi o metodă defensivă de foarte mare ajutor.

Nu ne-am gândit, în schimb, la efecte… nici poveste! Dar ele există. În funcţie de structura lăuntrică a celui înspre care sunt aruncate, cuvintele pot naşte teamă, pot doar să işte întrebări sau, mai grav, pot să ucidă visuri. Cel mai adesea ele pot răni… Rareori astfel de cuvinte pot naşte din ele însele ceva firesc.

Câtă dreptate avea Bukowski când spunea, atât de inspirat, să nu ucidem cu vorbele ceea ce am creat cu liniştea… Aş adăuga că nu e bine să zădărniceşti cu propriile mărginiri ceea ce un alt suflet, mai frumos decât e al tău în clipa aceea, încearcă să construiască din el însuşi. Cel mai trist e că toate aceste neputinţe de a fi generoşi, se întorc, până la urmă, tot înspre noi…

Însă nu vreau să cred că aşa suntem noi. Cred cu îndrăzneală că fiecare e în mod esenţial bun. Şi că niciun gest din lume nu se derulează fiind lipsit de o motivaţie. Pe unii oameni îi instigă teama, pe alţii îi marchează atât de mult propriile nefericiri, încât decid să-i facă şi pe alţii să le simtă, alţii cred, datorită unor stranii convingeri interioare că nu are rost să fie buni, iar unii sunt pur şi simplu prea ignoranţi şi prea autosuficienţi ca să le pese de asta.

Eu cred că natura umană e, în forma ei pură, pozitivă. Şi că am avea atât de multe de învăţat de la cei din jurul nostru dacă am avea înţelepciunea să recunoaştem că au, poate, calităţi care nouă ne lipsesc. Că da, putem să renunţăm măcar din când în când la orgoliu pentru a privi cu limpezime la tot ce e profund şi valoros în jur. Că trebuie, cel puţin faţă de noi înşine, să admitem atunci când greşim şi că a ne asuma „datoria” de a trăi frumos înseamnă a conştientiza că nu doar destinaţia e importantă, ci mai ales modul în care înţelegem să ne îndreptăm spre ea…

Sunt sigură că în ciuda oricăror dificultăţi, nu am schimba viaţa noastră pe nicio alta care de departe pare mai de poveste şi pe care lumina pică mai cald de la distanţă. Să o trăim înţelept şi senin pe a noastră şi să încercăm să aflăm mai degrabă cum putem construi, cum putem ajuta şi cât de mult bine putem răspândi în vieţile celor din jur.

Acelaşi bine care ne-am dori să ni se întoarcă…

 

sursă foto: hdwallpapersfame.com

Puterea emoțiilor

image

De-a lungul vieţii fie învăţăm, fie suntem învăţaţi că nu avem nevoie de ele. Că sunt inutile, în cel mai bun caz, şi deloc de bun augur. Ne descotorosim de ele încă înainte de a le permite să se nască în adâncurile noastre şi ne negăm cu înverşunare nevoia de a le manifesta. Ne-am dezobişnuit atât de mult să le conştientizăm prezenţa atunci când apar, încât de multe ori le confundăm sau nu le mai recunoaştem. Credem despre emoţii că sunt prevestitoare ale unor slăbiciuni viitoare, aşa că le aruncăm undeva în podul conştiinţei, ca pe nişte obiecte vechi şi complet nefolositoare.

Să ne întrebăm de unde am moştenit aroganţa de a ne imagina forţa interioară ca fiind sinonim al inexistenţei emoţiilor. Cum se face că o persoană este considerată mai degrabă puternică atunci când nu exprimă ceea ce simte şi când nu dă frâu liber emoţiilor care se încăpăţânează să existe dar mai ales să se facă auzite?

Cred cu tărie că, paradoxal, tocmai de aici vine forţa cuiva, din cât de Om îşi dă voie să fie, din toate momentele în care îşi permite să se emoţioneze de sublimul din jur, atât de bine camuflat când ochii sunt prea grăbiţi să privească. Sau din toate clipele de tristeţe, atât de fireşti într-o existenţă, în care îşi dă voie să simtă într-un mod autentic, fără a fugi de el însuşi.

Atribuim emoţiile unei vulnerabilităţi pe care nu ne-o asumăm şi cu care, Doamne fereşte, nu ne dorim să fim asociaţi. Păcat… Pentru că avem nevoie de emoţii mult mai mult decât ne dăm voie să credem. Departe de a fi simple accesorii afective, aceste sentimente „ingrate” dau consistenţă naturii noastre umane şi fac ca viaţa să fie un spectacol, mai ales atunci când e privită din interior.

Mai au un dar emoţiile, ele pot să vindece. De faptul că nu ne mai facem timp, de tristeţea că nu ne mai iubim, de teama că nu mai ştim cărui scop i-am fost destinaţi. Ne întorc privirile înspre noi înşine, când uităm că pe lângă materie, suntem şi suflet, ne fac să redescoperim că viaţa pulsează în noi şi că ochii au fost destinaţi să verse şi lacrimi, nu doar să descifreze chipuri şi locuri.

Emoţiile ne „întorc” acasă. Dau un sens profund acelui viu care suntem cu toţii, mult mai mult decât o simplă cronologie de evenimente înşirată de-a lungul câtorva decenii, ci mai ales o colecţie de inestimabile simţiri adunate de-a lungul acestor ani.

Să ne dăm voie să plângem dacă plânsul ne înalţă şi ne trezeşte din nemişcare, să ne plecăm urechea la durere şi să o înţelegem în loc să o contestăm, să nu ne „temem” de frică, să ne facem curaj să fim trişti, să îndrăznim să simţim fericirea cu toată fiinţa. Când vom înceta să fugim de emoţiile noastre ne vom îndrăgosti iremediabil de oamenii atât de vii şi de adevărați în care ne transformă.

Ne-am întrebat, în mod conştient, cu ce rămânem din această călătorie? Pe lângă bucuria de a fi avut oameni frumoşi şi dragi alături, pe lângă clipe însorite care pentru fiecare din noi arată altfel, dar care sunt atât de similare în esenţă, pe lângă amintiri, oare nu ne rămân şi emoţiile care ne-au făcut inimile să bată mai puternic, ochii să capete o strălucire inconfundabilă şi cuvintele să ne încremenească pe buze? Ele, care ne transformă de fiecare dată din oameni care pur şi simplu există, în oameni care sunt…

Viaţa începe cu o emoţie. Iar cine a uitat să se emoţioneze a uitat să trăiască…

 

Îndrăznește să visezi…

image

Adună-ți tot curajul pentru a deschide ochii. Nu pe cei cu care privești spre cer, pentru că de data asta e nevoie să privești mai departe, în suflet.

Fă cuvenita alegere de a-ți permite să fii tu însuți. Cel puțin față de tine și măcar din când în când. Astăzi, de exemplu.

Ia loc la o ceașcă de cafea cu tine și încearcă să faci tot ce știi pentru a vă cunoaște mai bune. Tu și cu tine.

Întreabă-te ce te sperie sau ce te încântă, ce te înalță sau ce te doboară. Află, rând pe rând, ce mirări sau ce îndoieli ai, cum iubești sau ce vrei să dai lumii. Uneori ne-am obișnuit mai degrabă să dăm buzna și să cerem…

Nu vei realiza cât de repede zboară timpul pentru că descoperi că ai atât de multe în comun cu persoana din fața ta, atâtea povești cu personaje similare și atât de multe planuri înghesuite pe liste rătăcite.

În clipa în care simți că sinceritatea îți curge liniștită prin vene și că seninătatea s-a așezat confortabil în privirea ta, întreabă-te care e cel mai mare vis pe care l-ai avut vreodată. Unul care să-ți facă inima să bată incontrolabil și haotic.

Cu siguranță îl vei găsi. Printre multele lucruri pe care ți le dorești se află unul diferit față de toate celelalte, pe un raft anume al sufletului tău. Îl vei recunoaște cu siguranță. De obicei visurile mari se refugiază, timid și distant, în locuri ferite din tine. Gălăgioase sunt doar temerile și fricile.

Ia-l de mână și scoate-l în față. Dă-i cuvântul. Vei rămâne fascinat de tot ceea ce știe despre tine. Poate vei constata că toate vorbele pe care credeai că le ai la tine s-au rătăcit subit. Realizezi că habar n-aveai de ceea ce se ascunde în spatele superficialității de care te suspectai pe nedrept și cât de multă trăire autentică reușește să nască în tine simplul gând la ceea ce ai putea deveni. Pentru că visul tău te va transforma în tot ceea ce e nevoie să fii pentru a-l împlini…

Acum că ai realizat ca TU EȘTI VISUL TĂU cel mai îndrăzneț, va trebui să-l așezi în cel mai luminos loc din viața ta, ca să îl vezi mereu. Uneori, arta de a visa, în lumea concretă în care trăim, e un act la fel de sigur ca o săritură în gol, fără parașută. Nu contează. Pentru că un vis este ceea ce inima ajunge să afle despre noi înșine înainte ca mintea să apuce să parcurgă traseele familiare ale raționalului. Visurile sunt adevărurile cele mai profunde și mai vii pe care le purtăm în noi, revelate gratuit atunci când ne dăm voie să simțim și când avem curajul să credem în ceea ce simțim.

Îndrăznește să visezi și fă-ți cadou cel mai frumos vis al tău! Deschide uși, sparge ziduri dacă trebuie, zdrobește neputințe, nimicește limite, nu ezita să străbați abisuri, cucerește culmi, nu lăsa niciun obstacol netrecut până în ziua în care îl vei putea privi cu ochii deschiși. De data asta, nu doar cu cei ai sufletului, ci cu cei cu care priveai adineauri spre cer… În ziua în care îl vei cuprinde cu privirea, cel pe care îl vei privi ești chiar tu. Arhitectura unui vis e arhitectura sufletului tău.

Ai grijă de visul tău, dă-i consistență și mută-l în realitate! Vei simți cum să faci asta și vei afla că imposibilul e, de cele mai multe ori, doar o opinie…

… Te-ai întrebat vreodată, în cel mai onest mod cu putință, ce ești dispus să faci pentru visul tău?…

Atât de oameni

semafor

Încercăm să ne cumpărăm fericirea cu obiecte, nu cu emoții. Credem că dacă avem mai mult, ne e în mod necesar mai bine, că dacă avem, suntem. Ei bine, s-a schimbat un pic matematica zilelor noastre…

Vrem lucruri multe. Lucruri mari. Ca să acopere cât de mici ne arată uneori viața că putem fi. Și cât de vulnerabili.

O mașină nouă care devine, imediat ce o avem, neîncăpătoare pentru a ne plimba ambițiile. Apoi vrem alta, la fel de nouă, care ni se va părea plictisitoare în momentul în care devine a noastră. Când te trage apoi viața pe dreapta, înainte de semafor, juri că ai fi preferat să fii pieton…

E bine că unele lucruri nu pot fi cumpărate. Zâmbetele, emoțiile sau poveștile trăite. Pentru că dacă s-ar putea, ne-am duce cu buzunarele doldora de bani în primul magazin, le-am alege pe cele mai nou-apărute, pe cele mai de curând lansate, pe cele mai scumpe. Le-am încerca, entuziasmați, în cabina de probă și am ieși apoi, satisfăcuți de alegerea noastră.

Entuziasmul ar dura fix cât drumul până acasă. Le-am arunca cât colo, cu etichete cu tot și nu ne-ar mai trebui, doar pentru că le-am achiziționat deja. Iar noi vrem mereu altceva, un “ceva” mai spectaculos și mai de neatins. Asta până când îl obținem…

Ne dorim întotdeauna să părem deosebiți în ochii celorlalți. În ai noștri nu mai avem timp să privim decât în oglinda retrovizoare. Neîncăpătoare pentru tot ceea ce se ascunde dincolo de ei.

Când se face verde pornim iar, demarând în trombă, îndreptându-ne de fiecare dată cu același entuziasm, spre aceleași lucruri, diferite doar prin design și noutate. Doar pentru a ne plictisi iremediabil de ele în clipa în care devin ale noastre…

Chiar dacă nu sunt de ultimă generație, zâmbetele și poveștile valorează infinit mai mult decât contururile tuturor obiectelor cu care obișnuim să ne decorăm viețile atunci când nu realizăm că de fapt tot ce ne dorim e să umplem goluri.

Pentru că deși sunt vechi de când lumea, ele nu vor avea niciodată dată de expirare…

Tu.

image

Despre tine am inventat atâtea întrebări încât nu-mi mai ajunge timpul să caut răspunsuri la întrebările despre mine.

Mai întâi te-am întâlnit de mii de ori pe pământuri sau pe ceruri dedesubtul cărora am decis să-mi așez zâmbetele.

Apoi ți-am intuit gânduri și am descifrat priviri întrebătoare pe drumuri pe care le știu atât de bine pentru că le-am străbătut și eu.

Mi-ai venit în minte în atât de multe clipe, încât am înțeles, cu uimire, că locuiești mai mult acolo decât pe drumurile pe care le bați, străin, neștiind ce cauți de fapt.

Am văzut dincolo de ce ai fi vrut să pari sau de ce n-ai fi vrut să arăți niciodată. Între timp, urmele pașilor tăi mi-au devenit străine. Pentru că am decis că am mai multă nevoie de mine decât de tine.

Când am încetat să te mai caut, ai început tu, stângaci, să pornești în căutarea ta. Nu ți-e foarte clar ce vrei, pentru că încă n-ai aflat cine ești. Și nu e, oare, de o imposibilă pustietate să ai totul, dar să nu reușească să te mulțumească nimic? Să încerci să te câștigi pe tine însuți în atâtea și atâtea priviri și îmbrățișări și să te rătăcești tot mai mult, cu fiecare dintre ele?…

Cândva m-aș fi aventurat să-ți culeg de pe buze și din suflet, una câte una, întrebările și neliniștile și să le împrăștii în patru zări, doar pentru ca mai apoi să încerc să te aduc mai aproape de tine. De-acum va trebui să te găsești singur. Nu te mai aștepta să te ajut să-ți răspunzi la întrebările despre cine ești.

Anunță-mă, însă, dacă vei dezlega misterul, dacă întâmplător sau nu, vei da, în sfârșit, peste tine. Când vei înțelege de ce simți neîncetat nevoia să tot dai buzna în suflete, după care, speriat de ceea ce ai putea începe să simți, ieși cu mult zgomot, în grabă, trântind ușa în urma ta.

Poate ți-e mai la îndemână așa pentru că nu găsești potrivit să trăiești decât sub un cer liber. La fel de liber cum îți place să crezi că ești. Nu faci decât să te amăgești singur, făcându-ți nefericirea și mai puțin suportabilă.

Nu știi altfel. Pentru că în acele nopți reci și tăcute, când te învăluie și întunericul și frigul și când te cuprinde o stranie senzație de singurătate, îți vei alege iar, fără a sta mult pe gânduri, un alt suflet în care să locuiești temporar pentru a avea unde să-ți încălzești mâinile și neliniștile.

Faci asta doar pentru a putea, mai apoi, să trântești încă o ușă în urma ta…

Unde duce scara ta?

image

Dacă realizarea unui obiectiv important pentru tine ar avea ca metaforă o scară imaginară, ce ți-ai dori să te aștepte la capătul ei? Pe care dintre calitățile tale ai sprijini-o pentru a ajunge la acel ceva și cum arată el pentru tine?

Mă întreb care e imboldul care ne determină să pășim hotărât pe treapta următoare și când lăsăm neîncrederea să ni se strecoare în gesturi.

Îndoielile se încăpățânează să persiste tocmai în cei pentru care ar trebui să fie cele mai străine. Probabil învățăm lipsa de încredere, în viață, pe alte scări, cu alte țeluri la capătul lor, pe care fie nu le-am atins, fie nu ni le-am mai dorit când am reușit să le materializăm.

Și-atunci transformăm acele episoade în realități incontestabile pe care ne ambiționăm prostește să le cărăm cu noi peste tot, ca pe niște bolovani imenși și diformi.

Dar nu acele momente izolate ne definesc, pentru că am strâns, în timp, infinit mai multe secvențe în care am fost excepționali, geniali, frumoși. Depinde pe care le selectăm când regizăm, în minte, pelicula despre noi.

Ne putem parcurge scara mai stângaci sau mai determinați, fie intimidați de numărul de trepte rămase, fie motivați de numărul celor parcurse. Ne vor asalta în timpul ăsta zeci de povești, iar pe cea a renunțării o vom auzi cel mai des. De regulă, nu e niciodată cu happy-end.

Trebuie să înțelegem că scara e doar a noastră. Uneori o vom simți solidă sub pașii siguri, alteori se va șubrezi văzând cu ochii și vom avea senzația că stă să se prăbușească. E doar una din multele feste pe care ni le va juca mintea. Scara e întotdeauna aceeași.

Ne vor prinde acolo și ploi care ne vor uda până la piele, ne vor răsuna în urechi și tunete, va fi și soare care ne va arde nemilos și de care nu vom avea unde să ne adăpostim. Dar în final totul va merita.

Există mii de moduri în care îți poți parcurge scara, despre care poți crede că te desparte sau te apropie de un țel, depinde de perspectivă. Cei care vor urca în salturi mai multe trepte deodată s-ar putea să fie nevoiți să o ia de la început, treaptă cu treaptă de data asta. Dacă arzi etape rămân întotdeauna goluri. Pe acolo cad ei.

Pe unii îi vom lăsa în urmă, iar unii ne vor depăși. Pentru că drumul lor nu coincide cu al nostru, comparațiile cu ei nu ne vor folosi la nimic. Pe acesta nu-l putem parcurge decât noi, în cel mai unic mod cu putință.

Cei care vor înțelege că la fel de important ca și scopul în sine e drumul înspre el, vor urca încet dar sigur și vor face rost de suficiente clipe să privească în jurul lor, pe măsură ce înșiră pașii.

Ei sunt cei care vor folosi scara ca pe un mijloc, nu ca pe un obstacol. Cei care au înțeles cât de mult contează pentru ei idealul lor și care în final vor avea mulțumirea de a-l cuprinde cu privirea.

Zâmbetul de pe buze le va trăda satisfacția sublimă de a putea admira de sus priveliștea care li se va desfășura în fața ochilor.

Pentru că în această călătorie adevărata provocare pe care și-au asumat-o nu este efortul, ci curajul de a fi fost propriii lor complici la reușită.

Ipostaze

image

Suntem cei mai frumoși atunci când iubim. Devenim grandioși atunci când ne recunoaștem slăbiciunile.

Ne urâțim când aruncăm în ceilalți cu judecăți aspre în fața cărora nici dacă ar vrea, nu s-ar putea apăra…

Ne înălțăm când știm să fim generoși și ne pierdem din strălucire când suntem duri sau pur și simplu nepăsători.

Devenim invincibili când avem curajul să fim autentici. Suntem reali când respirăm și emanăm simplitate.

Renunțăm puțin câte puțin la ceea ce suntem când le permitem altora să ne decidă drumul sau să ne demonstreze de ce visurile noastre sunt prea mari.

Căpătăm noi înțelesuri ale existenței când exersăm înțelepciunea și ne arătăm adevărata noblețe când înțelegem să rămânem umili.

Ne transformăm în propriile închisori când nu vrem să-i lăsăm pe ceilalți să intre.

Pierdem ceva din forța zborului și din altitudine atunci când ne mutăm privirea în jos…

Învățăm să fim puternici atunci când ne împrietenim cu limitele noastre. Ajungem să fim cu adevărat maturi când ne înțelegem pe deplin fragilitatea.

Suntem vizionari când decidem să ne debarasăm de tot ceea ce ne ține pe loc sau nu mai servește evoluției noastre.

Devenim cu adevărat memorabili când îndrăznim, cu hotărâre, să fim altfel…

 

De viață…

image Incertitudinea delicioasă a vieții. Să nu știi niciodată ce va urma. Să lași viața să facă jocurile, nu ca urmare a unei opțiuni, ci ca unică opțiune. Să nu ai pretenția că ai putea schimba ceva, indiferent ce ți-ar fi rezervat.

Singura persoană pe care poți încerca să o transformi ești chiar tu. Mai bun decât ieri și mai puțin bun decât mâine. Și tot așa…

Ar mai fi, însă, un lucru pe care-l poți schimba, care aruncă lucrurile într-o lumină dramatic diferită: modul în care reacționezi la provocările pe care ți le lansează, mai brutal sau mai elegant, viața.

Permite-i acesteia ca de fiecare dată când împarte cărțile, înaintea unei partide noi, să-ți pună în față toate lucrurile și persoanele de care ai nevoie.

Crede-mă că o va face într-un moment cum nu se poate mai potrivit. Știe mai bine ca oricine nu doar de ce anume ai nevoie, ci și când.

Tot ce alege pentru tine, de la îmbrățișări la piedici și palme trase fără rezerve, e pentru ca în final să crești, iar pe măsură ce colecționăm ani, ar fi potrivit să inventariem și realizări. Cele mai spectaculoase ar trebui, de bună seamă, să ne aibă în centru și să indice ce am reușit să facem, în timp, din noi.

Și nu dintr-un egocentrism oarecare ar trebui să începem cu propria persoană, ci pentru că e, în cele din urmă, o posibilă dovadă de altruism. Dacă alegem să evoluăm, mai degrabă să acționăm decât să ne propunem să o facem, asta se răsfrânge și asupra celor ce ne stau în preajmă.

Putem asista apoi, cu nedisimulată uimire, la modul în care un interior mobilat cu un pic mai multă bunăvoință, unde apucăturile vechi și prăfuite au fost înlocuite cu trăsături mai atent creionate, luminoase, poate, încet-încet, să trezească și în ceilalți aceeași poftă de nou…

O pădure de vreascuri de întinderea unei mări se aprinde și arde până la ultima picătură de lemn uscat de la o simplă scânteie. Doar de atât e nevoie.

De ce n-am putea atunci, la rândul nostru, să reconfigurăm această lume? Să ardem din temeliile minților noastre toate limitările, tot ce începe cu “nu”, indiferent de verbul care îi urmează și să plantăm în același loc tot ce poate fi mai durabil între încredere și voință.

Schimbările care se cer într-o singură lume pot fi nu doar mari, ci și greu accesibile. Cele cu care putem începe chiar de acum sunt în forurile noastre interioare.

Și da, cred că ele pot, însumate, să dea o altă formă lumii. Sunt cu atât mai aproape de noi cu cât ni le dorim mai mult.

Tot ce mai trebuie e să facem rost de acea scânteie…

Oglinzi

image

Fiecare dintre noi trecem prin viețile altora din cel puțin un motiv. Fiecare persoană care se perindă prin a noastră ne învață ceva valoros despre noi înșine, cu condiția să avem ochii deschiși și să fi învățat să fim autentici cu noi înșine.

Ceilalți sunt de fapt alter-ego-uri care ne pot evidenția calități sau pot scoate la lumină părți din noi la care nu am avut acces până acum. Sunt, fiecare dintre ei, oglinzi în care ne reflectăm fizionomiile sufletului.

Fascinant e modul în care fiecare persoană cu care ne intersectăm în călătoria aceasta ne arată alt fel de a fi al nostru, altul de a simți, de a iubi sau de a ne lăsa iubiți. Unii au rolul de a ne pune față în față cu demonii noștri, alții ne pot învăța, fără măcar să intuiască că sunt artizanii schimbărilor din noi, cum să ne “învingem” pe noi înșine.

Ne vedem mai clar sau mai obscur în ochii lor, mai cum ne vede lumea sau mai cum ne știm doar noi. Cu unele persoane care trec prin viața noastră ne identificăm în atât de multe feluri, alții ne sărăcesc grav, de unii simțim nevoia să ne îndepărtăm în grabă, iar din poveștile unora simțim că vrem să facem parte pentru totdeauna. De lecțiile de viață predate de unele dintre aceste persoane avem nevoie ca de aer, pentru a scurta distanța dintre ceea ce suntem și ceea ce vrem să fim.

Oamenii cu adevărat speciali rămân în viața noastră sub cele mai nebănuite forme. De unii ne vom aminti mereu, alții ne vor purta în suflete mereu.

Indiferent cât stai într-o viață a cuiva, încearcă să lași o urmă. Ceva discret, însă profund și semnificativ… Nu secundele în care ai trecut prin viața cuiva să le numeri, ci secundele în care ai reușit să devii tu însuți oglinda lui, în care ai reușit să-i arăți adâncimea frumoasă a sufletului său și incredibilul ce zace în el…

Dacă ai reușit, prin ceea ce l-ai învățat despre el, să-i așezi altfel drumul, dacă decizi apoi să mai rămâi sau nu în viața lui devine doar o chestiune de nuanță.

Cu siguranță vei rămâne în forma pașilor cu care va parcurge acest drum…