Shoe Box – Cadoul din cutia de pantofi

IMG_3435

Am ales întotdeauna să scriu despre lucrurile în care cred din tot sufletul. Pentru că cred în puterea cuvintelor. Dar mai presus de cuvinte, cred în puterea gesturilor mici de a schimba lumea în bine și de a o transforma într-un loc mai frumos.

Sărbătorile bat la ușă și poate că e momentul ideal să ne gândim, mai mult decât alte dăți, la faptul că Crăciunul nu arată la fel pentru toți copiii. Nu e așa cum l-am trăit sau cum ni-l imaginăm noi. La unii dintre cei care ar trebui să se bucure cel mai mult de această sărbătoare, Moș Crăciun nu ajunge în fiecare an. Sau poate nici n-a ajuns vreodată…

Din nefericire, încă există copii care nu merg la școală pentru că nu au ce mânca, care se încălzesc la sobe care nu fac decât puțin mai suportabil frigul pe care s-au obișnuit să-l îndure sau pentru care o bucată de ciocolată e mostra supremă de fericire.

Din preocuparea pentru ei și pentru alții asemenea lor s-a născut proiectul ”Shoe Box – Cadoul din cutia de pantofi ”, o inițiativă a unor oameni minunați, care și-au construit o misiune de suflet din a aduce an de an, de Crăciun, zâmbetul pe chipurile unor copii cu care viața a fost mai degrabă nedreaptă.

Proiectul a luat ființă în anul 2007 la Cluj-Napoca și reușește, de atunci, să împartă bucurie la zeci de mii de copii sărmani. Cu 30.669 de cutii dăruite în anul 2013 și peste 40.000 în 2014, proiectul ”Shoe Box – Cadoul din cutia de pantofi” reprezintă, pe lângă încercarea de a face niște copii fericiți și dovada vie că oamenii nu au uitat să fie acolo pentru alți oameni și că generozitatea e o valoare în care cred cu tărie.

Deși conceptul există de multă vreme peste hotare, în România ideea s-a născut într-o familie din dorința simplă a părinților de a vorbi copilului lor prin puterea exemplului și de a-i oferi o lecție de viață extrem de importantă, pe aceea a altruismului. Astăzi, proiectul ”Shoe Box – Cadoul din cutia de pantofi” numără 227 de centre de colectare și 104 orașe din 17 țări. În asta s-a transformat munca unui grup de voluntari animați de ideea de a împărți puțină bucurie celor din jurul lor, care și-au mobilizat întreaga energie pentru a da viață unui proiect în care au crezut din prima zi. De atunci li s-au mai alăturat câteva sute iar numărul acestora crește în fiecare an.

Cum ne putem implica? Ediția #Shoe Box 2015 începe pe 1 decembrie 2015, așa că cei care își doresc să facă mai luminos Crăciunul unui copil, o pot face în perioada 1-15 decembrie, în care are loc colectarea cutiilor, urmând ca între 16 și 24 decembrie acestea să fie distribuite către copii.

Pentru cei care doresc să afle mai multe despre acest proiect sau care își doresc să se implice, pot afla toate informațiile de aici: http://www.shoebox.ro/.

Cutiile se colectează local de către partenerii de locație din cadrul proiectului Shoe Box în centre din întreaga țară. Lista cu locațiile existente în fiecare oraș sau cu cea mai apropiată locație o puteți găsi aici: http://www.shoebox.ro/locatii/. Iar dacă vă doriți să aflați detalii despre ce puteți pune în cutiile care vor ajunge de Crăciun la copii, găsiți aici toate informațiile necesare: http://www.shoebox.ro/pasul-2/.

Cred că, mai presus de toate, Crăciunul este despre speranță. Cu siguranță că nu putem schimba un destin dăruind o cutie plină de dulciuri sau de jucării, dar putem oferi unui copil speranță. Speranța într-un mâine mai bun și încredere într-o viață care poate deveni frumoasă.

Iar acesta îndrăznesc să cred că este darul cel mai frumos pe care-l putem face cuiva de Crăciun…

IMG_3422

Sursă foto: http://www.shoebox.ro/

 

Mi-am depășit, cu blândețe, limitele

IMG_2153 (3)

Acum câteva zile am trăit niște clipe de o fericire aparte. Am parcurs primul semimaraton din viața mea. A fost o experiență unică, pe care mi-o doream de foarte multă vreme și de care îmi voi aminti cu siguranță toată viața…

Povestea începuturilor e una dintre cele mai simple, dar cu atât mai specială. O persoană foarte dragă mie, căreia îi voi fi recunoscătoare toată viața, m-a ajutat să descopăr această minunată nebunie, care a devenit în scurt timp una dintre pasiunile mele de suflet.

Puțină lume știe că începutul de an nu a fost tocmai prietenos cu mine. Într-o seară de ianuarie aveam să fiu implicată într-un accident rutier care m-a obligat să renunț o vreme la alergare. Nu m-am lăsat intimidată. Am decis ca după ce o să îmi reintru în formă să particip la acest eveniment. Unicul obiectiv pe care mi l-am stabilit atunci a fost să trec linia de sosire, indiferent de timpul pe care îl voi realiza. Rezultatele oficiale au reușit să mă surprindă, însă, în cel mai plăcut mod cu putință…

Nu cred că exagerez cu nimic când afirm că alergarea mi-a schimbat viața și m-a ajutat să trec de-a lungul timpului peste perioadele mai puțin bune, pe care le avem de parcurs cu toții, din când în când.

Iubesc să alerg. Cred că e relativ simplu să îți găsești o pasiune, însă adevărata provocare vine din perseverență și din determinarea de a nu renunța la ea, odată ce ai găsit-o. Nu mi-am ales tocmai cel mai comod hobby, pentru că e nevoie de ceva voință să susții un asemenea tip de efort preț de kilometri buni, când ai putea la fel de bine să nu o faci… Confortul bate de cele mai multe ori efortul…

Acelea au fost, pentru mine, limitele cel mai greu de depășit. Dar am devenit de-a lungul timpului expertă în utilizarea celor mai bune strategii de a-mi ”păcăli” mintea atunci când încearcă să mă saboteze. Pentru că pe termen lung te confrunți și cu astfel de situații.

Așa că nu am lăsat nimic să se pună între mine și visul de a alerga primul semimaraton. Am realizat imediat ce am trecut linia de sosire că e imposibil să rămână și ultimul…

Pentru acea zi și pentru sentimentul de nedescris pe care l-am trăit m-am antrenat cu foarte multă seriozitate. Nu mi-am dorit ca această competiție să fie un chin, ci o bucurie. Pentru mine exact așa a fost.

Am alergat de-a lungul unei veri toride, cu nopți aproape la fel de fierbinți ca și zilele, am alergat prin ploaie, pe vânt, în momentele în care simțeam că nu mai pot sau când eram nerăbdătoare să fac asta și era singurul lucru pe care mi-l doream.

Am renunțat o vreme, cu inima ușoară, la petreceri și tocuri, am mâncat adecvat, am ascultat cu conștiinciozitate de elev silitor sfaturile și îndrumările profesioniștilor, mi-am schimbat programul de odihnă și am avut mare grijă de mine. Corpul meu îmi răsplătește înzecit respectul pe care am învățat să i-l acord.

Am alergat cu griji în minte sau cu un zâmbet pe buze, cu febră sau cu inima ușoară, seara târziu sau dimineața devreme, cu noaptea în cap, singură pe străzile pustii. Am alergat în natură departe de zgomotul orașului sau pe marginea unor străzi aglomerate. De-a lungul celor câteva sute de kilometri parcurși pentru acest semimaraton și a celor câteva mii care s-au adunat în toți anii de când alerg, am trecut pe lângă priviri surpinse, zâmbitoare, admirative.

Pasiunea mea pentru alergare m-a ajutat să mă cunosc mai bine, să îmi înțeleg limitele și să îmi doresc să le desenez contururile din ce în ce mai încolo. Să fac pași tot mai departe de zona mea de confort. Dar totodată m-a învățat să mă bucur de tot ceea ce sunt și de tot ceea ce am. Sunt oameni care nu au privilegiul de a umbla, măcar…

Însă nu am încercat niciodată să îmi depășesc limitele cu înverșunare, cu duritate, ci doar cu multă voință, care se poate antrena și ea. M-am împrietenit cu ele și am fost mereu de aceeași parte a baricadei cu mine. Nu am luptat împotriva mea, pentru că nu cred în soiul acesta de reușite. La un moment dat, într-un fel sau altul, ele te costă. Îmi place să cred că fac echipă bună cu mine…

A fost esențial să învăț să îmi pun mintea pe ”silent” și să mă bucur de fiecare respirație, de fiecare moment în care piciorul atinge asfaltul, de fiecare frunză din copacii pe lângă care am trecut de atâtea ori și pe care i-am văzut de-a lungul atâtor anotimpuri…

Visurile devin inconsistente dacă nu facem nimic în privința lor, așa că eu mă străduiesc să le iau pe ale mele în serios. Nu știu câtă lume va crede când spun că am alergat 21 de kilometri pe o ploaie torențială cu o mare bucurie în suflet. Dar așa este. Pentru că faptul că am ales să muncesc pentru îndeplinirea acestui obiectiv și-a spus cuvântul. Așa se face că nu am simțit nicio clipă sentimentul de greutate și nu am resimțit ca pe o corvoadă o asemenea distanță, descurajantă pentru unii. Pentru ca totul devine diferit atunci când pui și niște suflet în lucrurile pe care le faci.

Am reușit să îmi înving cu blândețe limitele preț de 21 de kilometri. 21 de kilometri frumoși la capătul cărora am mai învățat câteva lucruri despre mine…

Sentimentul minunat pe care l-am trăit nu se poate sub nicio formă calcula în kilometri parcurși sau în timp măsurat fidel cu un cronometru. Ci în bucuria de a face ceea ce îți place și în bătăi de inimă nebune atunci când realizezi că între tine și unul dintre visurile tale mai stau doar câțiva metri. Și mai e ceva ce te trădează: zâmbetul ce se insinuează pe fața ta și care refuză să te părăsească zile bune după ce ai trecut linia de sosire.

Și am mai învățat încă un lucru din această experiență: că un vis nu vine niciodată singur. Odată îndeplinit, naște alte și alte obiective mai îndrăznețe, mai neașteptate, pentru realizarea cărora abia aștept să mă apuc de treabă…

 

 

 

 

 

 

 

 

Puterea stă în cât de vulnerabil îndrăznești să fii…

dating-mistakes

De ce ne dorim atât de mult să fim puternici cu orice preț? Mi se pare puțin distorsionată însăși împărțirea în cele două categorii: puternic versus slab, atunci când vine vorba despre oameni. Și găsesc că e absolut imposibil și complet atipic să fii o viață întreagă, zi și noapte, sută la sută puternic. Și, între noi fie vorba, Doamne ferește să ți se întâmple așa ceva! Cum nu cred că poți fi în totalitate slab. De aici și dilema mea.

Nu sunt o femeie puternică. Dar nu sunt nici o femeie slabă. Am momente în care sunt foarte încrezătoare sau mai vulnerabilă, însă asta nu presupune în mod necesar să intru cu tot cu tocuri într-una din cele două categorii, mândră posesoare a unei etichete garantate pe viață. Cele mai multe și mai valoroase lucruri despre mine, însă, le-am învățat în momentele în care am fost mai degrabă slabă, decât în cele în care m-am simțit puternică…

La un moment dat aproape că m-am lăsat păcălită și eu de clișeele de tipul ”o femeie puternică e cea care…”, dar am înțeles că formulările de acest gen nu prea au corespondență în realitatea în care pășim zilnic. Cu aceleași tocuri.

De unde vine imaginea asta tot mai prezentă în ziua de azi, a femeii puternice, care își pune zâmbetul pe buze și iese triumfătoare din casă chiar dacă se simte dărâmată? Are vreo legătură, oare, cu faptul că genului feminin i se mai spune nu doar sexul frumos, ci și cel slab? Încercăm să compensăm vechi inegalități?…

De acord, nici mie nu mi-ar plăcea ca de la șoferul de taxi la toți cei care mă văd pe stradă sau interacționează cu mine să știe exact cât de tristă mi se poate întâmpla să fiu într-o zi, însă nici obstinația asta de a părea puternic nu mi se pare tocmai sănătoasă. Emoțiile refulate produc mari dezordini interioare, iar cel mai productiv mod de a le modela este să le exteriorizăm. Într-o primă instanță.

Așa că varianta cu ”glorioasă pe stradă, dar plânsă rău acasă” nu mi se pare chiar câștigătoare pe termen lung, când vine vorba despre confortul interior, care cred eu, ar trebui să primeze în fața opiniilor lumii. Termen extrem de impersonal, la care e în general dezavantajos să te raportezi.

Ca în orice lucru în viață și la capitolul ăsta cred cu tărie în echilibru. Și cred că puterea nu rezidă în a-ți masca cu mult talent emoțiile, ci în primul rând a ți le asuma ca parte a ceea ce ești, dar mai ales a ceea ce te pot ajuta ele să devii. Pentru că e de necontestat rolul trăirilor emoționale fie ele pozitive sau negative în dezvoltarea noastră individuală. Emoțiile refulate se ”întorc” întotdeauna și au efectul deloc delicat al unui bumerang.

Așa că cred cu aceeași tărie că puterea reală vine din cât de vulnerabil îți dai voie din când în când să fii, din acceptarea emoțiilor și a manifestărilor lor, din asumare, nu din disimulare. Un om sănătos emoțional este unul care râde, plânge, se îngrijorează, se bucură, e trist, se entuziasmează sau e dezamăgit.

E un om care își dă voie să aibă zile proaste, zile în care e mai puțin performant sau în care comunică mai puțin eficient. Soluția nu e să le ascundă sub un strat gros de fericire etalată cu atenție. Pentru că e obositor să încerci să joci mereu în piese de teatru.

Am întâlnit oameni care păreau indestructibili din exterior. Cunoscându-i mai bine m-am speriat de cât de vulnerabili erau în realitate. La fel cum am apreciat ca fiind puternici oamenii în momentele în care au avut curajul să-și recunoască cu voce tare și răspicat marile slăbiciuni. Dar care nu s-au oprit în punctul acela, ci l-au depășit cu aceeași putere cu care și l-au asumat.

Cred în oameni. Cu momentele și momentele lor, nu poziționați în mod esențial de o parte sau alta a cortinei slăbiciunilor. Cred în oameni, nu în etichete. În situații particulare, nu în generalizări.

Așa că nu știu exact cum arată un om puternic sau unul slab, dar cred că trecerea timpului ne va învăța pe toți să ne perfecționăm tot mai mult în cea mai frumoasă reprezentație pe care natura umană o poate juca: autenticitatea…

 

sursă foto: galleryhip.com

 

 

Mi se făcuse dor de verde.

IMG_1953

De toate minunățiile ce se pot ascunde sub un cer de început de toamnă atunci când ai ochii deschiși.

De un frumos invincibil.

Uităm de multe ori să ne aruncăm privirea în jur, la bucuriile cel mai adesea simple, dar atât de pline de contururi…

Așa că am decis să-mi acord câteva zile de relaxare într-un decor grandios, la munte, în plin verde. Îmi lipsise… Munții au mereu ritmurile și poveștile lor, încântătoare dacă ai răbdarea să le descoperi. Iar dacă muntele se suprapune peste un început de toamnă însorit și blând, sufletul nu poate decât să se bucure. Și să se îmbete cu liniște.

Și oare ce timp poate fi mai bun decât toamna pentru a-ți da întâlnire cu tine și pentru a număra bucurii? Cele pe care viața ni le face zilnic, dar despre care avem vanitatea să credem că ni se cuvin. Nu e deloc așa. Iar dacă avem parte de ele, poate n-ar fi rău să fim recunoscători…

Te refugiezi uneori în natură pentru a te apropia de tine. Pentru a te descoperi și redescoperi. Pentru a vedea cât de lung e drumul pe care l-ai parcurs și unde ai ajuns… Pentru a-ți înțelege mai bine rosturile și pentru a da noi sensuri existenței tale. Timp de bilanțuri și de începuturi.

M-am bucurat când am simțit aerul răcoros prin păr și când am văzut nori alergând grăbiți pe cerul pregătit de toamnă. Când am văzut soare și lumină. Mi-a plăcut să mă știu ruptă de citadin și împăcată cu mine însămi. Am inventariat împliniri, am făcut planuri, am conceput strategii. Mi-am lansat provocări care să mă ajute să cresc.

Dar mai presus de toate, am trăit din plin liniștea și am știut, instinctiv, că așa arată o frântură de trăire autentică. Așa arată viața atunci când ai răgazul să trăiești pe îndelete clipa, nu când te trăiește ea…

Niciun anotimp nu e egal cu altul, însă pe mine toamna nu încetează să mă fascineze cu răcoarea, cu noul, cu elanul pe care reușește de fiecare dată să mi-l transmită. Cu poftă de viață, de întâmplări și de adevăruri.

Bun venit în viața mea. Abia acum realizez cât de mult mi-au lipsit armoniile tale…

Mi se făcuse dor de verde.

Mărturisiri

IMG_3017

M-am plimbat prin locuri străine crezând cu neluată în seamă îndoială că astfel o să mă regăsesc, am umblat fără țintă sau m-am lăsat ghidată de cele mai sofisticate hărți care să mă conducă înspre mine, am ars poduri care mă legau de maluri pe care mi le doream părăsite.

Au fost clipe în care m-am simțit străină de mine și pierdută de lume și tot atâtea clipe în care am simțit că îi înțeleg până la identificare pe toți oamenii care mi-au trecut vreodată pragul cuvintelor, care mi le-au spus, mai în șoaptă sau mai cu voce tare pe ale lor, cu care am vorbit despre ale mele.

Am alungat mii de gânduri nefolositoare și am încercat să inventez altele noi, care să-mi poată da înțelepciunea și chibzuința la care năzuiesc și pentru care anii mei nu sunt încă pregătiți. Mi-am achiziționat, nestatornică, fel de fel de visuri, alandala, uitând de cele care m-ar împlini cu adevărat. Am iubit certitudinile, pierzând cu totul din vedere faptul că splendoarea vieții vine tocmai din natura ei imprevizibilă.

Am găsit întotdeauna de cuviință că autenticitatea mi se potrivește mai bine decât orice măști pe care m-ar forța vreodată societatea să le port, că prefer să fiu Eu, decât să mă aliniez modei, oricât de extravagantă ar fi ea.

Cred că se poartă, sezonul ăsta și întotdeauna, caracterul frumos și că există oameni atât de speciali, încât nu poți decât să te minunezi de frumusețea care ți-a fost îngăduit să o străbați, cunoscându-i. Pe unii am avut șansa să-i întâlnesc. Pe alții aștept cu modestie să mi-i scoată viața în cale…

Și mai presus de orice, am crezut cu întrega ființă și ani de-a rândul că îți poți căuta fericirea în exterior, atâta vreme cât o denumești și știi după ce formă să te uiți atunci când o cauți pe rafturile lumii. M-am înșelat crezând că e nevoie să mișc vreun deget pentru a mă întinde după ea și știu că am greșit căutând-o oriunde altundeva decât în interior…

Știu azi că cel mai autentic gen de fericire e adăpostită în mine, în noi toți, atunci când îi dăm voie să se întâmple. Pentru a-i face loc, e nevoie doar de o minte liniștită și de un suflet împăcat.

Mai știu că nu avem nevoie în mod esențial nici de lucruri, nici de alte persoane, nici de artificii de care ne convingem singuri că ne sunt indispensabile, pentru a ne fi bine.

Contează doar unde ne uităm atunci când suntem în căutarea fericirii. Indiferent încotro ar vrea să ne alerge privirea, răspunsul nu e niciodată acolo, pentru că nu o vom găsi la marginile unei priviri.

Dacă vrem totuși să începem de undeva, trebuie să o căutăm într-un altfel de loc. Înăuntrul nostru…

 

 

 

 

 

“Tu ce mai faci?!…”

image

Ne găsim uneori atât de concentraţi asupra propriei stări de bine, încât n-avem ochi să vedem că, chiar lângă noi, cineva moare de foame. Sau, mult mai grav, de singurătate sau de tristeţe…

Îi întrebăm mecanic pe ceilalţi cum le mai merge, dar nu mai avem răbdarea necesară să aşteptăm răspunsul. Sau să îl ascultăm, atunci când ne este oferit. Poate în loc să ne interesăm ce fac, ar fi mai nimerit să-i întrebăm „e linişte în interiorul tău?” Pentru că sunt printre noi oameni în care e dezordine şi o nelinişte deghizată perfect. În ultima vreme, din ce în ce mai mulţi…

Suntem atât de preocupaţi de noi înşine, încât uităm că trăim printre oameni cu tristeţile şi nereuşitele lor. Cu lipsurile, uneori de nedepăşit. Cu grijile copleşitoare. Cu eşecurile pe care le târăsc după ei… Pe care le ascund mai inspirat sau mai puţin inspirat, cu mai mult sau mai puţin talent. Oameni ale căror poveri de neimaginat am reuşi, poate, să le uşurăm uneori cu o vorbă bună, dacă am încerca…

Singurătatea nu se simte doar în mijlocul unei camere pustii, în care tot ce se aude sunt gândurile, ci şi taman în mijlocul lumii, fiind înconjurat de mii de chipuri şi de tot atâţia paşi grăbiţi. Însă prea puţini dintre noi îşi fac timp să îi remarce pe cei pentru care orice zi are cam aceleaşi tonuri de gri, indiferent cât soare e afară. Uneori sunt chiar prietenii noştri…

La fel e şi cu tristeţea ce decurge inevitabil de aici. Contrar a ceea ce fusesem învăţată să cred, am înţeles că acest sentiment nu are legătură doar cu lipsurile materiale, ci mai ales cu golurile ce s-au statornicit pe nesimţite în suflete. Că nu întotdeauna prea puţinul poate duce la suferinţă, ci şi a avea un prea mult căruia nu ştii să îi faci faţă sau a nu şti ce să faci cu viaţa ta.

Am înţeles că poate, la fel de grav ca nereuşita sau eşecul în realizarea unui obiectiv e şi lipsa completă a acestuia, că trăitul vieţii din inerţie, de azi pe mâine, fără scopuri clare şi fără realizări notabile, e modul sigur de a resimţi inutilitate. Iar de aici şi până la a considera că viaţa e neinteresantă şi că eforturile sunt zadarnice nu e decât un pas.

Mi se pare că toate acestea sunt rezultatul „firesc” al lumii în care trăim – o lume nefirească de multe ori, cu tuşe groase de superficialitate, în care devenim tot mai străini de noi înşine. O lume atât de plină de provocări dar prea adesea goală de conţinut, o lume care, dacă nu suntem atenţi, îşi poate întoarce toate beneficiile emancipării împotriva noastră, a tuturor, alienându-ne încet-încet.

E lumea în care am uitat să privim soarele şi oamenii în ochi, în care am uitat să râdem şi în care nu mai ştim să ne bucurăm de lucrurile cele mai simple. O lume în care vorbim, deşi nu reuşim să comunicăm. O lume în care nu ştim să exprimăm ceea ce ne dorim de la cei din jurul nostru şi în care devenim nefericiţi atunci când aceştia răspund contrar aşteptărilor noastre. Care, pe măsură ce timpul trece, devin tot mai nerealiste. E lumea în care până şi trăirile se uniformizează, în care nu mai înţelegem cine suntem. Încercând să ne adaptăm la ea, pentru a fi mai competitivi, devenim pe nesimţite inadaptaţii perfecţi.

N-ar strica să fim mai receptivi la tot ceea ce se întâmplă în jurul nostru şi, dacă putem, să dăm mâna de ajutor în care unii au încetat să creadă. Să ne trezim din inerţie şi să nu devenim străini de ceilalţi, dar nici de noi înşine. Profitând de toate evoluţiile erei actuale, să nu uităm să iubim şi firescul din noi şi din viaţă. Să arătăm mai adesea că ne pasă prin fapte, nu prin vorbe ce sună bine. Să le arătăm celor care nu le mai văd, toate motivele pentru care merită să lupte, să spere sau să zâmbească. Să aşezăm speranţă acolo unde s-a aşternut neîncrederea.

Să facem acea schimbare mică. În economia universului e chiar insignifiantă. În economia unei vieţi, însă, ea poate face diferenţa…

The easy way…

 

image

Ni se întâmplă adesea, într-o lume a hipervitezei, în care abia ne mai auzim gândurile, să ne dorim multe lucruri, să ni le dorim repede şi bine şi, dacă se poate, chiar în clipa asta. E cumva natural şi e departe de a fi condamnabil. Devenind conştienţi de trecerea timpului, vrem să gustăm din cât mai multe, să încercăm de toate. Vrem să facem şi să fim totul. Imposibil.

Iar când suntem puşi în situaţia de a alege, tentaţia de a trata lucrurile în mod superficial, de a le face de jumătate sau de a apela la scurtături care teoretic garantează acelaşi rezultat, dar cu infinit mai puţin efort, devine aproape irezistibilă…

Şi pentru că presiunile actuale devin din ce în ce mai accentuate, unii pur şi simplu cedează şi renunţă când li se pare că drumul înspre un obiectiv e prea lung şi când nu îi întrezăresc capătul. Alţii, însă, vrând să obţină mai devreme ce îşi doresc, vor opta întotdeauna pentru scurtături. Care, cel mai adesea, nu îi vor duce la destinaţie.

Drumul cel mai scurt poate să reprezinte, pe termen la fel de scurt, varianta ideală. Însă nu va rezista niciodată probei timpului. Trişând în construirea unor lucruri cu sens, durabile, furăm de fapt din propriile buzunare, fericiţi de o captură despre care nu ştim că ne-am sustras-o chiar nouă.

„Economisind” timp, furăm din propria cunoaştere, din propria devenire, cheltuindu-l apoi pe reconstruirea a ceea ce trebuia să fie gândit în mod trainic de la bun început. Asta dacă se mai iveşte ocazia…

Pentru că lucrurile viabile au nevoie de fundamente solide, capabile să susţină tot ceea ce le va urma. Iar când fundaţia e compromisă, pe ce fel de edificiu vom putea conta la sfârşit? Angajând cel mai nepriceput proiectant, nu economisim nimic, ci compromitem iremediabil rezultatul. Exact aşa este şi în viaţă. Şi, cel mai grav, nu prea mai ai ce să retuşezi la sfârşit, decât dacă o iei de la capăt.

Cred că e nevoie de o altfel de raportare la efort. Cred că trebuie să înţelegem că efortul necesar nu e un sacrificiu din partea noastră, pe care îl acceptăm uneori atât de greu, ci mai degrabă un serviciu pe care ni-l facem şi pentru care ne vom mulţumi mai târziu. Poate acum nu îi înţelegem pe deplin utilitatea. Dar îi vom simţi savoarea odată cu gustul reuşitei.

E nevoie să fim mai rezistenţi la efort. Şi să dăm dovadă de o disponibilitate mai mare în asumarea lui. Pentru că din cauza asta suntem tentaţi să alegem scurtăturile. Nu doar din economie de timp, ci mai ales din „economie” de osteneală. La care nu prea suntem dispuşi, deşi ne dorim cu tot dinadinsul să ne atingem scopurile, omiţând pe alocuri regulile jocului. Succesul în atingerea unui obiectiv e aproape întotdeauna corelat cu efortul pe care decidem să îl depunem. Vom obţine efecte pe atât de mari pe cât a fost efortul pe care l-am investit.

Iar acesta nu trebuie sub nicio formă să semene a corvoadă, ci să însemne o muncă asumată, direcţionată înspre un scop formulat în cel mai realist mod cu putinţă. Care să ne reprezinte şi a cărui realizare să ne împlinească. La care să nu ne dorim să ajungem peste noapte, când nu am fi cu adevărat pregătiţi nici să îl înţelegem, nici să îi apreciem valoarea. O creştere sănătoasă nu înseamnă a ajunge la destinaţie pe orice căi, ci parcurgerea fiecărui pas.

Arzând etape poţi să dai foc exact treptei care te susţine. Şi nu ai de unde să ştii dacă dincolo de ea vor mai fi sau nu altele pe care să te refugiezi.

The easy way is not always a way. It can sometimes be an exit…

 

Thinking big

image

Suntem săraci. Prea săraci să ne permitem să nu știm ce vrem de la viață, iar viața prea scurtă ca să ne permită luxul de a ezita. Pe termen lung, ne costă prea mult să nu știm ce ne împlinește sau la ce ne dorim să renunțăm.

Ne complacem de multe ori în relații, ipostaze și conjuncturi care ne dezavantajează profund sau care pur și simplu ne țin pe loc, acceptând să trăim într-un prezent continuu, în care se repetă, invariabil, același scenariu. Când de fapt, ar trebui să creștem.

Oscilăm între decizii mărunte în luarea cărora ne concentrăm întreaga energie, în timp ce amânăm la nesfârșit hotărârile esențiale, cu adevărat importante, de parcă tot timpul din lume ne-ar aparține. Exact ca atunci când pleci într-o călătorie și amâni să-ți faci bagajul până în ultima clipă, cu riscul de a pierde avionul. Așa procedăm și noi. Doar că, deși și viața e tot o călătorie, numărul de bilete nu e nelimitat.

Alteori, deși știm că unele lucruri depind doar de noi, îi lăsăm pe alții să ia hotărârile în locul nostru, fugind de responsabilitate și asistând, pasiv, la conturarea unor consecințe pentru care nu ne simțim răspunzători pentru că nu ne-am implicat de la bun început.

Vrem totul aici și acum, dar ne împiedicăm de noi înșine încă înainte de a ne apuca de treabă. Nu înțelegem în ruptul capului de ce nu ajungem mai repede la destinație, uitând un mic detaliu: nu ajungi nicăieri atunci când pornești în mai multe direcții diferite.

Ne exasperează lipsa acută de timp și îl negociem la sânge când simțim că cineva e prea generos cu timpul nostru, însă acceptăm cu seninătate alteori să îl pierdem cu lucruri care ne conferă orice în afară de împlinire. După ce ne promitem că e ultima oară când ni se întâmplă asta, procedăm în mod identic de fiecare dată.

Poate că n-ar fi o idee rea ca, din când în când, indiferent de anotimp, să facem curățenie “de primăvară”, atât în minte, cât și în listele de priorități. Să renunțăm la oamenii care nu ne întrețin competiția cu noi înșine. La cei care nu dorm niciodată, de teamă să nu viseze… Să renunțăm la toate contextele în care consimțim, împietriți, să stăm pe loc. Să desființăm toate tiparele mentale care ne îndreptățesc să credem că e mai degrabă greu. Să lăsăm undeva în urmă versiunile mici și modeste ale noastre.

Dacă admitem că orice e posibil dacă îți dorești cu adevărat, de ce nu ne-am purta ca atare? Iar dacă putem fi geniali, ce ne-ar putea împiedica cu adevărat să fim geniali?

Ne “avem” exact așa cum ne construim, iar viețile noastre cu tot ceea ce conțin ele în momentul actual sunt oglindirea perfectă a modului în care gândim. De ce să nu gândim, atunci, într-un mod grandios?

Putem fi orice altceva decât modești și banali. Dar pentru asta e nevoie de un pic mai mult decât de o mână de visuri. E nevoie nu doar să așteptăm miracolele, ci să le provocăm. Adică să acționăm în direcția lor. Altfel, e ca și cum am visa la premiul cel mare omițând un mic detaliu, acela de a participa la competiție…

Sunt atâția care trăiesc cu convingerea că nu au cum să facă mare lucru din viața lor și cărora le iese de minune. La fel cum sunt mulți care demonstrează cu fiecare ocazie că se poate.

Unii gândesc în moduri care limitează. Alții sfidează limitele. Unii se complac în aceleași situații. Alții creează tocmai situațiile de care au nevoie. Unii renunță înainte de a începe. Alții renunță abia când au realizat ce și-au propus. Unii reușesc. Alții vor căuta explicațiile pentru care nu au reușit…

Cred că, în viață, totul depinde de noi… Important e să începem prin a crede. Și să nu ne mulțumim cu nimic mai puțin decât ceea ce ne dorim, ceea ce ne definește și ceea ce ne face fericiți. Iar când vom începe să gândim într-un mod cu adevărat grandios vom primi toate dovezile din lume că posibilul nu e o simplă atitudine, ci o realitate în care ne putem alege să trăim…

Cum iubim

image“Te iubesc pentru că nu știu altă cale…” Pablo Neruda

Ne propunem, în mod naiv, să fim mai buni în anumite perioade ale vieții sau ale anului, când respirăm generozitate și suntem gata să o împărtășim tuturor celor din jur. Ne sărbătorim iubirea la o dată fixă și nu uităm să o decorăm, neapărat, în roșu…

Cum arată, de fapt, iubirea? Și care e cea reală, nu cea comodă, confortabilă sau care dă atât de bine în ochii celorlalți?

Cred că iubirea adevărată e cea trăită la adăpostul a două suflete, nu în fața publicului. Pentru că atunci când vorbești în exces despre cât de frumoasă e iubirea pe care o trăiești, s-ar putea să fii foarte departe de ce înseamnă ea cu adevărat, și nici măcar să nu realizezi… Dacă trebuie să justifici iubirea sau dacă o poți măsura, de fapt nu iubești deloc.

Iubirea se simte, nu se strigă în gura mare și nu se demonstrează cu tot dinadinsul. Dacă e autentică, nu are nevoie de promovare. Își e suficientă sieși. Și îi e destul să dea strălucire unor ochi limpezi, să locuiască priviri calde și suflete frumoase. Ea știe, în cel mai unic mod cu putință, să transforme viețile în zâmbete.

Iubirea nu se teme de timp. Dacă e cea adevărată, asemeni unui vin vechi, timpul nu face decât să-i sporească aromele și liniștile.

Iubirea nu suferă de frig și nu se topește de cât de multă căldură poate să emane în jur. Dar moare rapid de indiferență și de nepăsare…

O iubire nu se uită niciodată cu o altă iubire. Poate se îndepărtează, dar nu se uită. Iubirea nu se caută, ci se întâmplă. Exact când te aștepți mai puțin. Asta o face atât de fascinantă.

Mi-e greu să cred că ar putea fi ținută în frâu. Iubirii nu-i poți da ordine. Se instalează, capricioasă, unde are poftă și face ce vrea dintr-un suflet. Uneori îi dă aripi. Alteori lasă în urmă dezordine. Însă nu e niciodată plictisitoare, pentru că știe să fie atât de vie…

Iubirea luminează cele mai frumoase locuri din noi… Iubești pentru că te vezi în privirea celuilalt mai puternic și mai bun decât ai crezut vreodată că știi să fii. Iar din privirea aceea îndrăgostită n-ai cum să cazi în gol…

Cred că mai presus de toate iubirea ar trebui să însemne libertate. Pentru că nu deținem persoana pe care o iubim, chiar dacă avem sufletul ei în palmă. Iar pentru a iubi trebuie mai întâi de toate să învățăm să fim liberi…

Și da, iubirea pentru celălalt ar trebui să înceapă în primul rând cu noi înșine, pentru că putem iubi doar atât cât ne știm iubi. Și toată iubirea pe care o îndreptăm spre cineva se întoarce, până la urmă, înspre noi.

Și mai presus de toate, iubirea nu pune condiții. Nu iubim pentru că suntem, la rândul nostru, iubiți. Iubim pentru că așa simțim să facem. Pur și simplu.

Pentru că nu știm sau nu vrem să învățăm altă cale…

O viață de neuitat

image

Auzim adesea întâmplări memorabile, experiențe fascinante, pe care ne-am dori să le știm incluse și în povestea noastră.

Cum ar fi dacă am putea face din întreaga noastră viață o experiență de neuitat? Recunosc, e o reală provocare să dai farmec cotidianului și să-i aduci un strop de strălucire. Dar nu e nici pe departe imposibil.

Putem întotdeauna alege să trăim într-un mod special, aparte. E în principal o chestiune de opțiune. Ține doar de noi să dăm cât mai multe sensuri lumilor noastre.

Putem să ne adăugăm semnătura personală în orice construim, putem face lucrurile și altfel, ne putem alege alte drumuri, care nu arată ca restul, îndrăznind, prin asta, să fim unici. Din zile care seamănă prea mult una cu cealaltă, ne putem transforma povestea într-una uimitoare.

Pentru că povestea despre noi înșine o scriem chiar noi. Ea începe cu gândurile noastre și continuă cu felul în care decidem să ne trăim viața. Avem libertatea de a alege să fim așa cum simțim. Fără să punem opiniile pasagere ale celorlalți mai presus de ceea ce își dorește inima noastră și fără a le lua drept definiții a ceea ce suntem, înainte de a ne acorda răgazul de a ne cunoaște prin propriii ochi.

Noi alegem cum ar trebui să sune povestea noastră, de ce personaje ne dorim să fie populată sau cum potrivim cuvintele, emoțiile sau oamenii care ne dorim să facă parte din ea, în concordanță cu tot ceea ce am învățat sau cu ce ne-au spus alții de-a lungul vieții despre cum ar trebui să sune poveștile…

Fără să fim nedrept de incorecți cu noi înșine, fără a exagera cu criticile atunci când greșim, cu mai multă iubire în primul rând față de noi, pentru că apoi aceea va fi iubirea pe care o vom avea de oferit lumii…

Pentru viața de neuitat pe care ne-o dorim trebuie să ne avem în primul rând pe noi înșine. De asta e nevoie pentru a ajunge acolo unde visăm.

Cred cu tărie că evoluția noastră e strâns legată de liniștea pe care știm să o așternem în noi din când în când, atunci când încercăm să o scoatem la capăt cu întrebările ce apar pe neașteptate în această călătorie, uneori prea grele sau cu răspunsuri prea puțin accesibile.

Acolo unde nu e liniște, nici urcarea nu poate fi lină. Nici gândurile prietene. Iar uneori nici măcar nu poate fi vorba despre vreo înălțime. Pentru că zbuciumul costă. Costă decizii luate neinspirat, șanse ratate, drumuri care, în cel mai bun caz, nu duc nicăieri. Uneori costă destine…

Liniștea din gânduri, pe de altă parte, e un drum cu două sensuri, unul îndreptat înspre noi înșine și celălalt care duce înspre lume, dar care nu se abate de la propria noastră arhitectură interioară și care curge firesc, fără diferențe amețitoare de nivel.

Îmi doresc, la început de an și înainte de toate, liniște și înțelepciunea de a ști să o adăpostesc în mine. Pentru că mai cred că orice lucru măreț se poate construi doar la adăpostul solemn al liniștii…

Și îmi doresc să fac din povestea mea una care, în cuvinte puține dar pline, să merite povestită…